“Raza de soare care te încălzeşte pe tine nu-ţi este împuţinată prin faptul că mai încălzeşte şi pe vecinul tău.” – Alexandru Vlahuţă
În locul troparului Hristos a inviat din morti, urmate de căderi luminatice divine peste ascultători, fredonam cu toţi cei trei dinţi Scumpi şi luminosi sunt iepurasii… şi frezam astfel întunecimea de minte, prostia.
Avem în noi un egocentrism nativ care ne curge prin fibre, prin fitze, prin celule, prin clinteli, prin sinapse, prin sintaxe, prin nări, prin negări, prin reverii, prin acte, prin tot ce mişcă-n trupul nostru. Tot ce ne aserveşte este anatemizat, bun de Recycle Bin. Celor de lângă noi care sunt asfixiaţi de lumanarile portocaloide le dăm ochelarii de eclipsa şi îi aruncăm în mormantul întunecimii. Ne împăunăm de crăpătura prin care se scoboară sclipirile solare şi ne lipim plăcuţe pe uşă: plecat în vacanţă, post de vizitatori, Offline, Top Secret, Crocodil rău. În loc să postim de răutate, de ură, noi postim de altruism, de dărnicie, de bunătate şi luminozitate. Îi privăm prea des pe cei de lângă noi de irizările din care mâncăm cu necumpătare, irosind în câteva minute mâncarea unor indieni pe un an.
Ne izolăm în mulţime capricioşi, căutând să ne autofericim, autosclipim, uitând că suntem fericiţi doar fericind. Ne place să colecţionăm cadouri, dar ni se rupe inima când trebuie să renunţăm la verzişori sau alte materialităţi care ne înconjoară. Nu ne putem lipsi o zi de cipsurile cu paprika şi cola-ul de toate zilele, care ne dăunează precum tabacurile.
Ne autodistrugem, făcându-i pe alţii amărâţi, înecaţi în descurajări. Ne place să ne închidem obloanele când alţii ne povestesc problemele lor şi să continuăm să trăim în întunericul nostru.
Strângem cu o scânteială diabolică, ciorapi ciuruiţi şi împuţiţi a lucrurilor îmbâcsite de deşertăciune. Ne înşelăm, crezând că vorbele lui Clement Alexandrinul trebuiesc updatate când realmente ar trebui şterse de praf: că nici frumuseţea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înţelepciunea şi cumpătarea. Nu ne iubim nici aproapele; ce să ne pese de cei din alt întuneric. Ne preocupăm doar de estetice, mese bogate, ornamente. Vorbim doar cu persoanele cele mai frumoase, cele mai importante şi bogate. Uităm de cei de la chirurgie plastică, cu fetzele deformate, de bătrânii care nu-şi permit medicamentele sine qua non, de cei paralizaţi care îşi vor petrece Sărbătorile în spitalul cu iz medicamentos şi lamentabil. Ne doare în cot de familiile care nu-şi permit nici o pâine, darămite un cozonac?! Şi ce dacă sunt copii dezechilibraţi mintal la hotoş?! Pentru noi, altceva e fontoş.
Ne certăm pentru orice tavă de prăjituri neîmpărţite egaliceşte. Vulcanizăm la orice cuvinte jignitoare.
Îndoim lumina tot mai mult. Ne stingem lumânările fără să aprindem altele. Ne mulţumim cu aplauzele şi reflectoarele populiste, pierzându-ne în întunericul dinăuntru. Dar, ca şi personajul Figaro, râd ca să nu plâng.
Goga scuipa că trecutul e noaptea, iar amintirile – candele care, cu vremea, se sting. Eu vreau să am amintiri curate şi poze luminate de aceste sărbători, să nu trebuiască să cârpesc, să editez nimic. Să trăiesc la superlativ spiritualiceşte, nu hienic, şobolonos.
Întunericul tonic apasă peste capetele şi inimile noastre.
Hristos a calcat peste intuneric prin Lumina.
Dacă în tine intră Soarele Divin, împarte-l şi cu alţii.
Când Cel Lumină din Lumină te stăpâneşte, din tine vor curge râuri şi raze de lumini, care nu pot fi stinse de tot întunericul lumii şi care îi vor ridica pe cei de lângă tine pe culmi duhovniceşti. Unele idei din acest post le-am publicat şi în Sensunic 2007.
Am schimbat cuvinte