Cine râde la urmă… joi, august 30, 2007

Eram la intrare în Supermaketul Lotus, adăpostit de o ploaie îmbrăcată în mitralieră.

 

Mi-am tras jeansii mai sus şi, pentru că nu aveam umbrelă, m-am pregătit să fug (vreau să-i spun Rihanei că umbre e eh eh ela a fost gândită şi creată pentru umbre, şi nu pentru ploaie).

 

Oamenii au râs de mine, deoarece un papuc mi-a alunecat şi celălalt şlap mi s-a rupt (erau cumpăraţi de la Leonardo, pe la începutul promoţiilor – dacă şi la 70% ei au profit, gândiţi-vă cât fraieresc lumea. M-au ţinut doar 2 săptămâni).

 

Dar m-am urcat apoi în BMW-ul unui prieten (voghani – printre ultimele tipuri) şi atunci am început eu să râd.

 

Cel mai sănătos spiritualiceşte e să umbli pe jos ca şi în maşini ultra-luxoase şi costisitoare, cu atitudini încorsetate în smerenie.

În aşteptarea vacilor lui Pişta sâmbătă, august 18, 2007

 

 

 

Pour Juliette a lui Răzvan Ionescu

 

Era pitic de sâmbăta trasă de coadă, când zmeul meu cu pete de tristeţe mi-a fost răpit de porumbiţe. L-au plimbat în ritmul vântului pe deasupra bisericilor din lemn maramureşene, a ştergarelor de la Binş, a străchinilor di pi la Iza, peste grinzile cioplite de la Bran, oalele negre din Marginea, stâlpii gorjeneşti şi lăzile din Budureasa. A văzut pieptarele făgetene, blidurile smălţuite à la Hurez, tiparele de caş din Vrancea, fluierele lui Hodac, ulcioarele din Obaga, zalele pădurenilor, crucile de la Petriş, sumanele străjene, casele moţeşti, valnicele mehedinţene, cornurile de praf de puşcă din Suceava şi glugile din Haţeg.
După ce am anunţat dispariţia lui la OTV (otrava teribilismului vândut), la ora diaconească, zmeul mi-a fost returnat, fiind aflat în Bărbăreşti, la casa lui Herman. Era întreg, dar deformat; avea acum pete de fericire.

 

Şi pentru cei mai curioşi, menţionez Julieta are fix 90 şi ceva de ani.

Betzi-moschea miercuri, august 8, 2007

Am venit în Oradea, după 3 săptămâni nisipoase şi misionare din Dobrogea. Au fost vreo 3 zile chiar şi 50 de grade, tocmai bune să îmi încarce bateria la ceasul pe care nu-l mai am. Fetele care se bronzează fredonează versetul acela din Cântarea Cântărilor care spune:

Sunt neagră, dar tot frumoasă sunt. Băieţii, după lipeala cu rotonda portocalie, se cred urâţi, ţigănoşi.

Cele de care nu se prinde bronzul tânjesc şi suspină, iar cei pe care se aşează se tânguiesc şi se ofuiesc. Ce mai, trăim în Bronze age .

Am pierdut IC de la 12:30 din Book-arest, datorită străzilor de-amboulea, în ciuda folosirii GPS-ului românesc (=datu’ geamului jos şi întrebatu’ altor conducători de autovehicule) şi am fost nevoiţi să aşteptăm Acc de la 19:30.

Când am intrat în Gara de Nord, am fost obligaţi să plătim fiecare 0,5 lei (că românul vrea să te taxeze pentru orice şi pentru ploaia asta, care nu a căzut de mult). Ce m-a supărat, e că, la fiecare ieşire din gară şi reîntoacere, trebuie să dai arginţii again.

La baie, a trebuit 1 leu, dar, la ce mizerabilă era, mai bine mă plăteau ei să o use it. În sala de aşteptare, era un adventist cu cărţi de vânzare şi cu ceva măsurători de grăsimi şi tensiune. După testele făcute, am zâmbit celor care mă numiseră slab, deoarece rezultatele mă considerau normal .

Ce bucurie când mă întâlnii acolo cu Petrică Bistran (din Nolklon) şi soţia lui. Chiar dacă eu nu beau cafea, datorită oboselii extensificate, am consumat 2 de la MacÎmbolnăvire contra-cost.

Ca să nu mă plicti, mi-am cumpărat revista Idei în dialog şi am mai dat pe telefoane la prieteni (Sunt foarte trist că mi-am pierdut în alt tren numărul din iunie. ) Trenul este o betzi-mochea (turceşte: fată urâtă) a poporului carpato-danubiano-pontic. Se pare că Pleşu a fost doar odată cu trenu’ în 1900 şi ceva, pentru că, doar într-un articol de atunci, ironizează situaţia feroviară.

Dedic aceste observaţii poetului Adi Dobre (e bine că nu ne-au furat nimic în tren.

Să auzim de metamorfozele rosului cât mai curând.

Şi profii chiulesc câteodată (Holocopyast) duminică, august 5, 2007

Da, ei chiulesc de la cursul de etică.

Astfel, la examenul de titularizare, copiază pe rupte din fitzuici şi telefoane. Eh, doar puţini sunt prinşi. Ceilalţi îl trec ca să poată chema – la ore – elevii la integritate.

Şi profii chiulesc câteodată

Şi profii chiulesc, nu-i aşa?

Şi profii chiulesc câteodată

Când nu-i vede nimenea.

Hitul albinoilor duminică, august 5, 2007

 E atât de scurtă vara

 Şi e plin de flori

 Te înconjoară şi te-agatză cu parfumul lor

 Din floare-n floare ca o albinutză vrei să zbori.

 Din nebunia de culori

 Vreau să aleg şi alte flori

 Cu o mimoză aş încerca

 Să experimentez ceva.

Mormane de albinoi planează din floare-n culoare, distrugând minunăţiile de capodopere feminine, cât şi propriile lor aripioare de miere salcâmicioasă.

Ei transformă parfumul în fum şi îşi prăpădesc zmeul pe care scria cu marcar catharsis.

Vara s-a trasformat în bipede de morminte văruite.

Albinoii se hrănesc cu gunoaie şi devin gunoieri-puturoşi, încât îţi vine greaţă să vorbeşti cu ei, d-apoi să trăieşti o căsnicie cu ei.

Albinele care se hrănesc cu miere bună, ajung harnice, gospodare ale frumuseţilor interioare. Ele au cuvinte dulci, şi îţi transformă problemele amare din căsnicie, în oportunităţi dulci.

Albinele care se hrănesc cu lăptişor de matcă (ceva superior-divin), ajung Regine. Cuvintele prinţilor şi prinţeselor te înalţă, te înviorează, te înseninează.

P.S.: Dedic acest frag fragmentar unui amic: Paul.