Rontzăituri din douămiişepte luni, decembrie 31, 2007

Zăpada înfrigurată de tristeţe

Zăpada de nisip

Lumina se trezeşte

Îmbrăţişez ceva ce nu simt

Lenin şi răzbunarea privighetorilor

Wurmbrand, verişorul lui Steinhardt

În offside cu mintea şi fault cu gura

Noroaiele seninătăţii

Fac ce vreau, dar ştiu ce fac

Când broaştele cântă frumos

Valsând sub priviri angelice

Mai gras ca porcul (eutanasiat)

Amintiri parcelate

Ce-şi doresc bloggerii?

Pălit de placa de surf

Pensiile private şi prostirea publică

Iubire, bibelou de porţelan

În aşteptarea vacilor lui Pişta

Betzi-moschea

Şi profii chiulesc câteodată (Holocopyast)

Hitul albinoilor

Inspirat de cetatea Oradiei

Un Wanderer care ne aeriseşte – Steinhardt

Jocul ielelor din Burzuc

Steinhardt si ecumenismul

Homosexualitatea păcat. Un articol pentru care Constituţia încă nu mă taxează

Nae… Spune pe bune

La bloc (-ultimul episod-)

Roşia Montana şi CIA-NU-RA

Ninge în iunie? Da.

S-a înălţat o stea

O duhoare plăcută

(Idila care nu va apărea la Din dragoste)

Văleleu Referendoomul

Die Schöne blaue Donau

Filozofia n-a murit

Diagnoze la Varadinum

Cui bono fuerit Băsescu?

Numărul preferat a lu’ Nae

Ce muzică ascultă Zoe?

O gândire nisipoasă

Întunericul. Preşul Luminii.

Ţop Ţop şi Iepuraşul Salvator

Ferestrele mute din Academie

şi altele…

Zăpada înfrigurată de tristeţe marţi, decembrie 25, 2007

Pentru muzicianul Ovi Micula,

urşi dansând

fâlfâieli ale aripilor neîntrupte pictând

amintiri aproape îngheţate

o cântare traspirată

cândva,

într-un decembrie întristat

plâng după îmbrăţişarea Sa

când faţa mi se încălzea

cu alb

figuri de ceară zâmbind

perpendicular pe memorie

pe marmura ştearsă

colierul fericirii

ascuns în ceainicul îngheţat

cândva,

într-un decembrie înseninat

Zăpada de nisip miercuri, decembrie 19, 2007

Pentru Mirela,

Sunt întrebat dacă foaia pe care scriu acum o voi arunca sau nu în întronarea vântului.

Pe soma, în gură, la ochi, pe inimă, am fulgi de nisip… Fini şi uşori, dar incomozi şi

pironiţi cu durere. După pişcăturile pitulate ale fulgilor de nisip, simt umbrele elicelor roşii plesnind în vânt deasupra capului meu. Văd o manechină îmbrăcată cu haine Moşeşti şi barbă cumpărată la reducere. În loc de brazi, au ornamentat palmierii şi portocalii cu beţe, cadouri şi beculeţe. Căldura se umflă printre ele, parc-ar fi cântat din acordeon, împrăştiind lacrimile burduşite de îngeri.

Tornada ponderoasă mi-a şmanglit cucherii de soare (stil anii ‘70), cumpăraţi de la Vatra Dornei, lăsându-mi maldăre de mâhnire în suflet.

M-am aruncat pe nisip să ating cu fuga penele colorate ale unor porumbei înfometaţi. Ventusul se luptă să-mi smuceasca foaia înmiresmată cu nisip (~ zapada canarelor~) şi cu gânduri pletoase. Dunele şi plapumele de nisip mi-au voalat dorinţa de paşi în Sahara. Crăciuniţii, cu mărimi de ştrumfi, atârnă de terasele caselor fără acoperiş.

Oceanul – corpul fluturelui care leagă două aripi izolate – face spume la gură, şterse de babeţica algelor. La orizont, e feştelit cu un albastru caraibic, iar la mal (nu mă refer la cuvântul franţuzesc) – cu un verde neafumat. Bucăţele corticolizate de hârtie dansează pe ritmul brizei orchestrate de Senior Wind.

Cuvintele fremătoare vâslesc dincolo de mormanele nisipoase. Eolienele, balaurii văzuţi de Don Quijote, sughiţă în apropierea vulcanului sforăitor. Insula nu e sora vitregă a Scufiţei Roşii, nici soţia vreunui pitic din punguţa cu trei nurori, nici pupăza din Pădurea cu merele de aur şi bestia, ci o balerină adusă în guşă de pescăruşi şi raţe sălbatice.

Suflu acum, cu buzele calde, fulgii de nisip rătăciţi printre scoicile surprizelor în sărbătoare.

Lumina se trezeşte duminică, decembrie 9, 2007

 

E frig acum, pentru că lumina se trezeşte

Şi tu dormi în linişte, undeva…

În vis, ieriul te nelinişteşte

Câteodată stau doar aşa, pe plajă. Privesc doar apa. Pentru că ecranul natural nu-l pot privi normal… trăim de parcă televizorul ne-ar privi viaţa, în loc ca din viaţă să privim Tv-ul. Dar e bine, că oceanul mă iartă.

Deasupra-mi tremură totul şi condensul fărâmiţează vocile decembrice. Cerul e clar, distant şi gol, mirosind a albastru de metil. Se înserează cu degete scurte şi galbene, dispărând.

O barcă bătrână tuşeşte printre valuri. Doi-trei surferi ar dori să plece într-o excursie, departe de gândurile întunecate. Dorinţa aceasta a lor e nudă. De fapt, ei nu doresc o nouă drumeţie, ci o călătorie steinhardtiană, pupată de aventuri şi metamorfoze. Să nu conteze unde şi cât de departe, ci cum.

Tălpile sunt masate de oceanul înverzit. Chiar şi el are limite, are un sfârşit, el care ne separă şi totodată ne şi uneşte.

Un rac spune şoptit sub stânci că cei care îşi cunosc secretele sunt cei mai valoroşi.

Timpul e răzuit tot mai mult de pelicani.

Realităţile de azi, mâine îmi vor deveni memorii, adică bărci bătrâne între valurile viitorului.

 

P.S.: La mulţi ani, draga mea soră, Anamaria (m-am grăbit, chiar dacă e pe 12, pentru că doar acum am net aici, pe insule)!

Îmbrăţişez ceva ce nu simt vineri, decembrie 7, 2007

 

Pentru Adela,

Sunt pe Insulele Canare, departe de mioriţa înlăcrimată, cu iz dâmboviţean. Mai precis, nu sunt pe toate inslandurile, pentru că nu pot în două locuri în acelaşi zeit, precum cei doi din A Walk to Remember. Sunt doar în Gran Canaria, între Las Palmas si Maspalomas, într’o cameră cu vedere la ocean.

Aici, totul capătă noi plăsmuiri, zămislite din aureole luminatice. Pane exuberante zboară odată cu surferii, atingând în final asfaltul roz (în forma de pânză).

Pe avion, am trăit experienţe butterflyliene, ciudate şi plăcute, la o viteză de numai 500 km/h. Ne’am ridicat pe ploaie, dar, deasupra norilor, am dat de soare cu muşchi mari. Am înţeles că, atunci când nu suntem focalizaţi pe negura microcosmosului nostru, ne putem bucura de seninătatea Macrocosmosului.

Taifunurile plate mă înfrăţesc în illo tempore antico.

Deoarece vroiam să văd seara dintr’o altă perspectivă (nu m-am urcat pe bancă precum cei din Dead Poets’ Society), ci mi-am lăsat ochelarii evreieşti în cameră. Astfel, stelele şi luminile oraşelor se vedeau înceţoşat de frumos.

Un pre-punct mă tărăgăneşte pe ascuns.

Îmbrăţişez pe cei pe care nu’i simt (acum), dar a căror inimă îmi este strâns legată de inima-mi jucăuşă.