Cultura de bloc sau civilizaţia scării de bloc sunt denumirile lui Patapievici pentru modul informal si mioritic de a rezolva problemele. În Romania, pe scara blocului, sunt tot felul de mizerii scatologice.
Nici unul dintre noi nu ia vreo masură pentru ca, împreună cu vecinul lui, să rezolve această predmetură.
Asta de cand blocul este împărţit în două cutii distincte de civilizaţie.
În apartamentele individuale, după posibilitatea, creativitatea, talentul şi inteligenţa fiecăruia, e curat, nuanţând un tip de civilizaţie.
Însă pe scara blocului şi în jurul lui, la ghenă, la intrare, este dezastru: murdar, părăsit, arată lamentabil de scabros!
Romania, prin urmare, este o ţară în care noi toţi ne acomodăm cu situaţia în care în spaţiul public este mizeria tuturor, iar, în zona privată, ne retragem şi ne facem curăţenia individuală a fiecăruia.
Trăim într-o ţară în care moravurile publice nu se referă la moralitatea strictă, ci la acele reguli de comportament social nescrise care intră în categoria lui se cade sau nu se cade.
Noi toţi ne impregnăm de acest sistem prin faptul că societatea funcţionează. Nimeni nu a legiferat aceste lucruri. Acestea sunt moravurile publice.
Suntem, deci, o ţară în care moravurile publice sunt oarecum… blocate.
Totul începe în decoraţiuni de inocenţă, când începi să-ţi recunoşti propriile reflecţii. Încă nu împliniseşi 2 ani, dar te spălai pe dinţi urcat cu picioarele pe cutia cu rufe şifonate, când realizaşi dintr-o dată că acea fărâmă pufoasă care radiază în oglindă eşti tu.
Mititeii – să nu faceţi cumva conexiune cu grătarele – nu au capacitatea conştiintei de sine. Undeva după douăzeci şi cinci de luni, ei devin conştienţi de propriile gânduri, emoţii şi senzaţii. Primul şoc al auto-recunoaşterii timbrează începutul unei căutări continue după adevăratul sine şi după afecte, atitudini, acţiuni acordate cu acel eu, purtând eticheta de autenticitate.
Adolescenţii şi douăzeci-şi-ceva-anişti încearcă prietenii, mode, bulluri roz, locaţii noi, căutând ceva-ul oglindit şi conştientizând ce nu se identifică cu sinele lor.
Operaţiile cosmetice, medicamentele psihonustiucum şi alte produse produc mutaţii dorinţei de autenticitate. Hi5odată, para-blogurile, facebook-ul, ringo-ul poartă de multe ori izul pufăit de identităţi visate şi ireale. Steroizii, stimulatoarele şi dopingurile vrăjesc performanţele atletice. Memoriile fabricate devin best-sellere. Întâlnirile rapide reduc sinceritatea.
Printre harababurile de imitatii, coceanul sinelui se strofoacă a se revendica.
Autenticitatea are de-a face cu operaţia curajoasă şi nestingherită a miezului sincer şi real al sinelui.
Mulţi nu sunt autentici datorită lasităţii, incomodităţii raţionale şi a fricii de critică.
E dureros să te vezi şi să recunoşti cine eşti. E tensionant să ne definim, redefinim sensul de noi înşine împotriva paravanei de conformism, umbrelelor de superficialism şi a paletelor de exhibiţionism.
Categorisit la Uncategorized — academicianuNae @ 6:48 pm
Intenţia era ca fiecare act să fie jucat la alt etaj, tot mai înalt, într-un turn ce se înalţă spre cer, trece prin nori, se avântă în vidul spaţiului până când actorii nu mai apar pe scenă decât cu măşti de oxigen, fără a mai putea fi deosebiţi unul de celălalt. Sunt ultimii oameni care, prin construcţii tot mai îndrăzneţe, continuă să se înalţe pe schele tot mai periculoase, fără să înceteze munca la turn, până când, epuizaţi, fie se prăvălesc la pământ într-o cădere de câteva zile, fie ajung să se usuce pe fondul negru ca smoala al cerului, atârnaţi pe schele în dogoarea soarelui. Nabucodonosor – regele Babilonului, care a subjugat întregul pământ şi a obligat popoarele să construiască imensul turn, pentru că el, dintr-un nemăsurat dispreţ faţă de sine, voia să cucerească cerul şi să-l ucidă pe Dumnezeu, creatorul acestei lumi absurde – îşi atinge singur ţelul. Căţărându-se epuizat dintr-o adâncitură – o umbră pentru sine însuşi – el stă acum pe o scenă goală, pe acoperişul lumilor, cu o sabie doar în mâna dreaptă. Îşi smulge masca de oxigen de pe faţă. E singur. Ţipă – nici un răspuns. Îl provoacă pe Dumnezeu la duel. Tăcere – nici măcar un ecou. Duşmanul nu se arată. În sfârşit, din vidul cosmic îşi face apariţia o siluetă – mai întâi difuz, apoi tot mai clar – începe să prindă contur – un moşneag cu faţa stinsă, îmbrăcat exact ca Nabucodonosor, într-un soi de costum de astronaut, doar ceva mai prăfuit, mai uzat, vechi de mii de ani, cufundat în sine, măturând nişte atomi, fără să-l bage în seamă pe rege.
„Unde e Dumnezeu?” întreabă Nabucodonosor. Bătrânul se opreşte din măturat, priveşte intens în vidul din jur.
„Habar n-am”, răspunde acesta într-un târziu.
„Dar tu cine eşti?” mai întreabă regele. Un rânjet apare pe faţa bătrânului, un râs mut, ce se şterge apoi.
„Predecesorul tău”, răspunde bătrânul, măturând în continuare, ridicând câţiva atomi de pe podea.
„Eu sunt Nabucodonosor!” strigă regele Babilonului în liniştea fără de margini, „am construit turnul, am ajuns la cer şi acum îl caut pe Dumnezeu, cel dintâi răufăcător, ca să-l omor!”.
„Asta am încercat şi eu cândva”, îi răspunse bătrânul, mormăind monoton ca pentru sine. „Demult, am subjugat şi eu pământul şi am constrâns popoarele pentru a încerca imposibilul – să construiesc un turn înalt, fără margini, pentru a cuceri cerul. Ca şi tine, am construit şi eu în spaţiul nemărginit; acum însă tu, Nabucodonosor, regele Babilonului mă vei elibera – e rândul tău să mături acoperişul lumilor.
„Dar n-are nici un sens!”, ţipă Nabucodonosor.
„În neant nimic nu poate avea vreun sens”, răspunse bătrânul, predându-i regelui mătura, după care se îndepărtă; doar paşii săi mai răsună stingher, tot mai stins. Nabucodonosor aruncă mătura cât colo, rămânând nemişcat. Trec câteva secunde ce par să dureze o veşnicie – regele îşi priveşte sabia din mâna dreaptă, apoi priveşte la mătură, după care înfige sabia în podea, se apropie de mătură, se apleacă, o apucă şi începe, ezitând, munca sa absurdă; se îndepărtează treptat, măturând scena, pierzându-se în neant; devine o umbră, fiind înghiţit de griul monoton al veşniciei, până când şi pe el îl va elibera într-o bună zi un al treilea constructor al unui alt turn şi pe acest un al patrulea şi aşa mai departe, în viitorul fără de margini. Doar sabia, înfiptă în mijlocul scenei, mai vibrează uşor, un obiect lipsit de semnificaţie.
Cultura de bloc sau civilizaţia scării de bloc sunt denumirile lui Patapievici pentru modul informal si mioritic de a rezolva problemele. În Romania, pe scara blocului, sunt tot felul de mizerii scatologice.
