În faţa ascensorului, mă împiedic de un câine debil care e în derivă, simţind mirosuri translucide de pe urmele melcilor cu bale glaciale.
Urcând, mă gândesc că viaţa e o peripeţie sentimentală cu liftul raţiunii curbate între etajele intermediare ale evadării din clopotele monotoniei.
În locul butoanelor, găsesc flori cu mirosuri de lămâi şi vibraţii enigmatice.
Mă injectez cu pierderea coordonatelor de convenţionalitate pentru a mă vindeca de cancerul pateticului.
Tremurul gândurilor cu zâmbet a la flori de soare gimnastichează spaţiul.
Draperiile picăturilor de stări zimţate dezvelesc culisele eliptice cu colaje de culori deschise, propulsându-le spre fluierături neînghesuite.
Cu paşi cilindrici, mă apropiu de penultimul etaj al numerelor de ceară.
sa urci la nesfarsit… sau sa cobori… intr-un lift fara buton. mi-a placut.
nae, lasă câinii, nu e vina lor că sunt înnebuniţi de căldură
i like it!
chiar imi place blog-ul tau. keep up the good work, bro!