Tonomate cu fise din relaţii au aruncat
feelinguri creponate agăţate de chemări superfluue
tufişuri stinse cu ochelarii de echilipsă aprinzând
tragedii antigoneşti netranşcendente
întărite de gălbenele cu lăptişor neofilit
Obscurul tupeşte şi clarul se ascunde după boschetzii prezentului
oaia răzvrătită mi-a scăpat din mână şi s-a cocotzat pe gard
deschide poarta, nu sunt eu Ştefan Cel Mare
flăcările ies din apă
nu mai vreau să-mi bat joc de minunea frunzelor în cădere
Amfitreatrul e plin de vorbitorul care nu e şi de auditoriul care absentează
cioburi de table din tunet
rezemate de gradele de afară unde tufişuri fac genoflexiuni vocale
sfidând regulile de tolerantză egipteană
încheind cu cuvinte scrise cu partea cealaltă a pixului
mai exact “rugul neaprins”