Majoritatea care au ascultat Arta fugii de Bach au drămuit-o ca fiind speculativitate aridă.
Însă ea ascunde liniştea solemnă a unei nopţi de iarnă şi metamorfozarea fricii în fericire.
Nu e sufi să ascultăm muzica, trebuie şi să auzim ce e dincolo de ea.
Franz Liszt era îndurerat de cei care cotrobăie numai după impresii facile şi fugitive,
exterioare şi efemere.
Era afectat de cei care aşteaptă de la poezie şi artă doar simţiri minutare şi rapid epuizate.
Era deranjat de protipendada care nu înţelege valoarea, semnificaţiile şi expresivităţile marilor
poeţi şi pictori.
Sufletul i se întrista văzând anchilozarea artei înalte în saloanele de un galben luminos sau bleu pal
îmbrăcate în mătase roşie.
În faţa unei asemenea pripeli, artistul preferă suferinţa, sărăcia şi singurătatea decât să partajeze
tainica-i creaţie celor care o ascultă dar nu o aud.
