Mai ştii ? Vorbeam într-o noapte pe când coerenţa şi luciditatea adormiseră că urăsc sărbătorile anuale şi îmbrăţişez sărbătorile care zilnic mă ating.
…cum cărţile primite şi inimile cu parfum de transparenţă îmi provoacă bucurie extazică.
Tu nuanţai cât de greu vedem sărbătorile zilnice şi cum parcă dorim alceva, ceva mai mult şi nu ne mulţumim cu un câine ce aleargă după un copil cu un porumbel în braţe, cu un răsărit de soare, cu un zâmbet de copil ce tocmai trece pe bulevard, cu o îmbrăţişare , cu o adiere a unei păsări în zbor, un fluture bucurându-se de singura zi de viaţă , un violinist bătrân oferind taine trecătorilor grăbiţi.
Fiecare discuţie cu tine e o serbare cu cioburi din cer fără dioptrii.
Aripi împuşcate şi-au îndeplinit visul zburând
copii cu gurile legate de alb
istoria tăcută, cinică şi cu formă de monument
cele două palme bătute dar neatinse
perle priitoare dansului zvarlugic al inimii în sărbătoare
giumbuşlucuri de lămpaşe firave
printre oglinzi festivitatea trezirii
zboară bucăţi de fân prin păr
monocicleta lângă lanul de snopi înfloriţi prin idilicul paradisiac
(Pentru Ligia Trinca)
Cum sa nu mai stiu acea conversatie? Printre primele..mereu acolo..mereu noi si fasiile noastre de cer.Multumesc.:)
Pentru baiatul cu zambet verde.. verde
de la fata cu vise albastre albastre
Plesu ni se alatura conversatiei si cu sinceritate recunoaste ca a uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi. Mă mişc, de dimineaţa pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii.
nu stiu de ce.. dar am speranta intr-o renastere .. curand!
Curand… vom trai din nou acele momente care alergand pe campul vrede sau proaspat cosit, ametiti de parfumul razelor de soare, vom mangaia cu arful degetelor spicele aurii ale gandirii inalte….Vom alerga la intrecere cu pasarile galagioase, vom asculta simfonii sub pasii nostri cand frunzele uscate se vor sfarma intr-un ultim adio, vom lasa lumina stelelor sa ne atinga ochii spre a ne indemna la visare… vom petrece nopti in sir, nesatuli de mirificu cer mai senin ca niciodata…
Ne vom bucura de rocoarea diminetii sau de mangaierea vantului in amiaza calduroasa…Vom lasa emotiile sa pulseze inima la maxim si vom face din fiecare pas o sarbatoare astfel incat vom trai mii de sarbatori zilnice:)
Am speranta… simt… chiar daca nu stiu cum va fi… ca intr-o zi, curand, vom lauda in simfoni de pian, acorduri de vioara si ritm de chitara, splendoarea Creatiei… rasunand cantul nostru in vzduh, peste mari, pe intreg pamantul.. si in oameni.