
Gândirea e singura care te izolează.
Vederea, auzul şi toată paletă de senzaţii, vocabulele, acţiunile depind de lume şi se întrepătrund cu lumea.
Gândirea însă e acosmică chiar dacă ar fi prin intenţie orientată spre lume.
Prin gândirea în lume şi despre lume, se rupe întrepătrunderea şi drumul nefiresc al gândirii duce către locaţii nelumeşti, supralumeşti.
Şi totuşi, aceeaşi gândire ne şi eliberează. Sau mă înşel şi atunci când mi se pare că “am gândit prea mult” n-am făcut decât să mă adâncesc în propriile nelămuriri?!
ce peaceful pare totul .
Acuma inteleg de ce-am cazut “Pe Ginduri”…si nu-mi pare rau de loc!
Gandirea te izoleaza pana si de pana scriitorilor rade Musil, in Der Mann ohne Eigenschaften:e imposibil sa zugravesti omul cand gandeste.Dar “sa fim realisti, sa cerem imposibilul”.
“Prin gândirea în lume şi despre lume, se rupe întrepătrunderea şi drumul nefiresc al gândirii duce către locaţii nelumeşti, supralumeşti.” – Si daca acest spatiu extrasenzorial si amorf este populat de alti ganditori asemenea tie ?
Gandeste-te, de exemplu, la matematicieni (poate nu e cel mai bun exemplu). Traiesc _impreuna_ in lumea lor, o lume paralela cu cea fizica, si _interactioneaza_ acolo. Mai sunt ei izolati?
is deaccord cu spatiul acesta creat de gandire, care nu poate fii cuprins, iese din limitile cuprinsului…
gandul care imi vine in minte este ca, daca gandim, ne rupem de realitate, de ceea ce simturile percep, si astfel putem creea ceva rupt din realitate, ceva ce nu are legatura cu realitatea perceputa de simturi, si aici se descopera noul…