Se ia o idee (din propria grădină plină cu idei îngropate sau inspirată din malurile eseurilor din vest),
se plămădeste ideea cu relaţii până se lăţeşte departe de vreun sens adecvat,
se amestecă gros cu referinţe de profunzime-Hegel, Heidegger(de preferinţă negându-l), Saint Exupery, Goethe, Pascal…., plus unul sau doi autori necunoscuţi (mai bine medievali, că au nume latineşti),
se prizăre şte şi câte-un român cu nume bun, că Pârvan, Neagoe, Noica, Blaga, Brâncuşi
şi undeva, strecurat cu insignifianţă, autorul care a insuflat idea profundă a eseului.
Se cufundă totul într-o baie de stil românesc, iscodind cuvinte născute moarte şi fără simţ al limbii,
se presară din belşug marile legume ca : demonic, extaz, mit-mitic, baroc, eros, asceză, simbol, esenţă,
complex, existenţă…cu sau fără majusculă,
şi se asesonează cu câte un cuvânt grecesc silabisit din bibliotecă, total inutil, fiindcă nici unul dintre cititori nu ştie atâta greacă încât să-l corecteze.
Merge şi ceva latinesc, dar nu e aşa de adânc picant.
Se obţine astfel o beţie intelectuală care ridică colaps-ul inutilităţii autorului
şi-l introduce pe poarta mare a Templului Literaturii Române,
unde începe acel na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie a cărui imbecilitate se con-sacrează tiparitul român,
în aşteptarea trezirii Occidentului după trecerea sorocului leguitor al protocronismului.
