Recunosc lehamitea acidă obsedată de destrămare disperată într-o grotească alienantă şi acută inutilitate livrească anacronică aducătoare de sindromia depresiei cu praf de ruine: ” Pasiunea pură care mă purta către a şti un autor sau altul s-a stins demult, marturiseste, Gabriel Liiceanu. Nu mă mai interesează decât ceea ce mi se adresează în mod direct, ceea ce are legătură cu mine, cu viata mea, sau ceea ce îmi provoacă o fericire intensă, făcându-mă să mă pierd în perfecţiunea altei lumi …O dezabuzare stupidă – şi totuşi explicabilă? – a pus stăpânire pe mine: majoritatea cărţilor mă plictisesc, filosofia mi-a devenit greu suportabilă, tonul scrierilor edificatoare mă irită. În cercetarea academică nu mai cred, eseurile mi se pare futile, romancier nu am avut norocul să fiu.Singură formă de scris care mă interesează ar urma să rezulte din mişcarea neîngrădită pe teritoriul eului meu “.
Covertirea aplauzelor în pălmi e singura ieşire din basmul mizeriei hidoase.
