Voi continua Prelegerea prin povestirea lui Socrate : „Am auzit, asadar, ca undeva, în apropiere de Naucratis, în tara Egiptului,
traia una din vechile divinitati de prin partea locului; acestui zeu îi e închinata pasarea sfînta
careia egiptenii îi zic ibis, iar zeul însusi se numeste Theuth. Se spune ca el mai întîi a descoperit
numerele si socotitul, geometria si astronomia, ba si jocul de table si zarurile, în sfîrsit, literele.
În vremea aceea domnea peste tot Egiptul regele Thamus. Palatul lui se afla în marea cetate a tarii de sus, cetate careia grecii îi zic „Theba egipteana” si al carei zeu se numeste Ammon. Mergînd Theuth la rege,
i-a aratat artele inventate de el si i-a spus ca trebuie sa le raspândeasca printre toti egiptenii.
Regele l-a întrebat atunci asupra folosului pe care l-ar aduce fiecare dintre artele acestea,
si în timp ce zeul dadea lamuriri asupra fiecareia în parte, regele avea cuvinte de lauda pentru una,
pentru alta nu, dupa cum fiecare arta îi parea buna sau, dimpotriva, de nici un folos. Multe, zice-se,
au fost observatiile pe care Thamus i le-a facut lui Theuth asupra fiecareia dintre aceste arte, fie în bine, fie în rau; dar ar însemna sa nu mai terminam povestind totul de-a fir a par. Au ajuns, iata, la litere,
si Theuth a spus: „Priveste, rege, stiinta aceasta îi va face pe egipteni mai întelepti si mai cu tinere de minte;
gasit a fost leacul uitarii si, deopotriva, al nestiintei”. La care regele a raspuns:
„Preapricepute mester Theuth, unul e chemat sa nasca arte, altul sa judece cît anume dintr-însele
e pagubitor sau de folos pentru cei ce se vor sluji de ele”.
Fac o mica paranteza ca sa va semnalez ca acest argument -potrivit caruia, desi numai unii oameni
sunt capabili sa fac un lucru, toti sunt îndreptatiti sa îl judece – mai este întâlnit undeva în cultura greaca, într-un pasaj esential pentru dezvoltarea democratica a timpurilor moderne.
Acest loc, faimosul discurs funebru rostit de Pericle si reprodus (în limitele inventiei plauzibile) de catre
Tucidide în Razboiul peloponeziac, a fost de mai multe ori invocat de Popper ca argumentul esential
al democratiei. Spunea atunci Pericle ca în cetatea noastra, Atena, spre deosebire de altele,
chiar daca numai unii sunt capabili sa inventeze legi, toti cetatenii sunt în drept sa le judece,
daca sunt ori nu, potrivite cu interesul general ori nu. E foarte interesant ca regele Thamus foloseste
în acest context un argument împotriva expertilor. Într-adevar, daca singurii îndreptatiti sa judece
o inventie facuta de experti ar fi expertii, atunci binele comun ar fi binele expertilor, cu excluderea
tuturor celorlalti oameni. Drepturi politice, prin urmare, ar avea numai expertii. Asa ca regele Thamus,
ca sa poata judeca în mod liber inventia expertului Theuth, nu invoca dreptul regelui de a face ce vrea,
ci invoca binele comun, potrivit caruia, în termenii lui Pericle, toti cetatenii au dreptul sa judece legile
facute de cei care se pricep la facut legi.Citim mai departe: „Tu, acum, ca parinte al literelor, si de dragul lor, le-ai pus în seama tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. Caci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le tinerea de minte; punîndu-si credinta în scris,
oamenii îsi vor aminti din afara, cu ajutorul unor icoane straine, si nu dinlauntru,
prin cazna proprie. Leacul pe care tu l-ai gasit nu e facut sa învîrtoseze tinerea de minte,
ci doar readucerea aminte. Cît despre întelepciune, învataceilor tai tu nu le dai decît una parelnica,
si nicidecum pe cea adevarata. Dupa ce cu ajutorul tau vor fi aflat o gramada de prin carti,
dar fara sa fi primit adevarata învatatura, ei vor socoti ca sînt întelepti nevoie mare,
cînd de fapt cei mai multi n-au nici macar un gînd care sa fie al lor. Unde mai pui ca sînt si greu de suportat, ca unii ce se cred întelepti fara de fapt sa fie”.
Argumentele lui Platon — prin Socrate, care se afla de fapt în spatele discursului regelui Thamus
- sunt de fapt doua: unul e de natura cognitiva,celalalt e de natura morala.
Argumentul cognitiv spune: prin intermediul scrisului nu vei obtine o memorie veritabila,
ci una de tip mecanic. Platon ne explica ce înseamna acest lucru câteva paragrafe mai jos,
dezvoltând o analogie a scrisului cu pictura.
Gândul scris fata de gândul gândit este ca imaginea pictata fata de realitatea vie:
asemenea neînsufletitului fata de însufletit. Gândul scris este o reproducere mecanica a gândirii vii.
Prin urmare, ceea ce poate fi notat prin scris este gândul mort. Astfel încât ceea ce va fi smuls
uitarii prin scris sufera de doua vicii: este expresia unui gând mort si activeaza o memorie mecanica –
tinerea de minte pe dinafara si nu readucerea la iveala a gândirii care a stat
la originea consemnarii prin scris. Din acest motiv – si acum ating obiectia morala – ,
gândul scris se livreaza în acelasi fel si cunoscatorului si necunoscatorului;
si celui ce a înteles-o si celui ce a deformat-o. Ceea ce înseamna ca, în timp ce gândirea vie,
cea care se petrece în fata noastra, interpeleaza diferit pe fiecare din auditori, scrisul este neutru:
si înteleptul si prostul pot spune ca au înteles ce este scris, fara ca scrisul sa îl poata contrazice
pe prost si sa îl confirme pe întelept. Scrisul se preteaza la interpretari abuzive, în timp ce gândirea vie nu. Argumentul moral spune ca scrisul nu este un ghid pentru discernamânt.
Platon spune ca în momentul în care se vor înmulti scrierile si toti oamenii vor avea acces la ele
- ceea ce nu este un argument antidemocratic, întrucât Platon pretinde în prealabil educatie;
de pilda, în Academia lui putea sa intre oricine, cu o conditie: sa cunoasca geometrie — în acel moment,
deci, oamenii îsi vor lua informatiile din carti de-a gata, asa cum sunt ele scrise, si vor avea impresia ca,
memorându-le, au devenit cu adevarat întelepti. De fapt nu vor fi asa, pentru ca,
daca se vor rezuma la atât, se vor pastra la suprafata lucrurilor. Vor pretinde ca le stiu, dar, de fapt,
nu le vor întelege cu adevarat. În felul acesta, spune Platon, ne vom trezi cu o lume în care eruditii
(ca sa ne exprimam politicos) vor fi mai numerosi decât înteleptii. În fine, mai exista aici
un amanunt al argumentului de natura morala, care mi se pare foarte important.
Am vazut ca scrierea, întrucât este muta, nu poarta cu sine indicatii privitoare la lectura adevarata.
Cum spuneam, nu poate fi un ghid al discernamântului. Prin acest lucru se întelege ca în momentul
în care cineva citeste un text, chiar daca se înseala, poate avea certitudinea ca l-a înteles perfect.
Un altul citeste la rândul sau textul, întelege altceva si are, si el, certitudinea ca l-a înteles perfect.
Se confrunta cele doua interpretari: daca admitem ca un text spune cu adevarat ceva,
una dintre ele este fatalmente falsa, în raport cu cealalta. Problema este ca în textul respectiv
nu este nici un indiciu referitor la lectura adevarata. Altfel spus, în neînsufletirea ei,
scrierea nu contine si un îndreptar pentru discernamântul fata de interpretarea adevarata.
