Anamneza scrierii pe suflet joi, mai 14, 2009

Horia Roman Patapievici şi-a prezentat (în conferinţă, eseu şi cd audio) viziunea despre actul de a citi, actul de a primi informaţii prin ascultare şi cel de a primi informaţii prin intermediul imaginilor pornind de la o conferinţă pe care Umberto Eco a ţinut-o la Alexandria, unde a fost primul invitat să vorbească cu prilejul deschiderii utopicei întreprinderi a noii biblioteci. Ideea lui era ca, în functie de suportul ei, putem vorbi de trei tipuri de memorie. Exista memoria organica, care are ca suport mintea noastra, exista o memorie vegetala, care are ca suport cartile, papirusul s.a.m.d., si o memorie minerala, care are ca suport tablitele de argila, bunaoara, dar si, în epoca în care traim, mediul electronic. Cu verva-i binecunoscuta, Eco argumenta o pozitie de optimism fata de viitorul cartii. Evoca unanimitatea reporterilor care îl abordeaza îngrijorati, îi pun microfonul în fata si îl întreaba imediat: “ Vor înlocui noile medii electronice cartile? Literatura va fi distrusa de Internet?” – asteptând, fireste, un raspuns de catastrofa. Eco, însa, nu e îngrijorat de soarta culturii, în acest fel. Raspunsul sau este: “Keep cool, everything is OK”. Întâi de toate, aceasta îngrijorare nu e noua. O nutrise un preot, Claude Frollo, din romanul Notre Dame de Paris al lui Victor Hugo, într-o epoca situata în secolul al XV-lea, dupa aparitia tiparului. Acest personaj, contemplând turnurile catedralei si având în minte aparitia cartii, murmura: “Ceci tuera cela” – acesta, tiparul, va ucide finalmente catedrala. Cultura tiparului va ucide cultura imaginii. Eco spune ca acest lucru, de fapt, nu s-a întâmplat. Ceea ce putem noi însa remarca, dincolo de optimismul lui Eco, este ca ceva tot a disparut în urma aparitiei tiparului, pentru ca în fond, dupa aparitia sa, care putem spune ca într-un sens marcheaza începutul modernitatii, tipul de cultura asociata cu catedrala a intrat într-un soi de inactualitate care da oarecum dreptate acelui preot: ceci a finalement tué celà! În conferinta cu pricina, Eco ne îndemna sa ne gândim si la soarta profetiilor lui Marshall McLuhan, facute la jumatatea anilor ’60, în cartea-manifest Galaxia Gutenberg. McLuhan argumenta ca modul liniar de gândire, favorizat de cultura tiparului, va fi înlocuit de modul mai global de perceptie, încurajat de noile medii electronice. Mutatia va fi profunda, sustinea el, deoarece omenirea organizata în state separate prin granite orgolioase va fi înlocuita de una strânsa laolalta prin noile tehnici de comunicare – un sat electronic. În fapt, nici asta nu s-a întâmplat, spune Eco, pentru ca noi astazi combinam folosim calculatoarele în mod mixt: gândirea pe baza de icoane de comanda se împleteste inextricabil cu aceea bazata pe liniaritatea textelor scrise. Scrisul liniar s-a îmbinat cu imaginea globala, astfel încât ceva într-adevar s-a schimbat, dar nu în sensul parintelui Claude Frollo al lui Hugo – ca “ceci tuera acela”. Cred ca argumentul mai general al lui Eco este ca toate aceste elemente fac parte dintr-un tablou mai larg. Pentru ca atunci vorbim de aceste suporturi — organic, slab; vegetal, mai tare; si mineral, mai tare decât toate — nu putem spune ca suportul mai tare bate suportul mai slab. În istoria civilizatiei, ceea ce vedem ca se petrece este ca mediul cel mai slab asigura, în fapt, perpetuarea mediilor mai tari: lucru pe care îl numim educatie. Fara suportul cel mai slab, organic, toate tipurile de memorie pe suport tare ar fi inutilizabile – adica, radical vorbind, inutile. În mod paradoxal, suportul slab face sa traiasca suportul tare. Daca mineralul ajuta organicul sa supravietuiasca, organicul face mineralul sa traiasca. Fireste ca vorbind despre scris si diferite tipuri de suporturi ale memoriei, Eco nu putea evita o referire la Platon, si anume la faimosul pasaj din Phaidros, paginile 275-278 ale editiei Stephanos, în care acesta formuleaza câteva obiectii la pretentia inventatorului scrisului ca, prin fixarea gândurilor în scris, s-a gasit un leac definitiv împotriva uitarii. Eco, la rândul sau, are câteva obiectii la obiectiile lui Platon. El spune cu umor ca a argumenta împotriva beneficiilor scrisului scriind este ceea ce anglo-saxonii numesc “a self-defeating argument”. E adevarat ca acest argument este pus de Platon în gura lui Socrate (care relateaza ce spune regele Thamus), un om care nu a scris într-adevar nimic toata viata lui. Dar Platon a scris si, desi credea în valabilitatea argumentului împotriva credintei ca scrierea e remediul optim împotriva uitarii, a formulat acest argument în scris, recurgând la suportul scrisului pentru a smulge uitarii obiectiile sale. Deci, aparent, Platon una spunea si alta facea. Al doilea argument imaginat de Eco împotriva obiectiilor lui Platon împotriva scrisului este acela ca numai dupa aparitia scrierii a fost posibila aparitia unui monument de memorie spontana, cum este În cautarea timpului pierdut, de Marcel Proust. E greu de imaginat ca o sensibilitate infinitezimala de tipul celei etalate de Proust în opera sa ar fi putut fi creatia aezilor. Purtatorii culturii orale ar fi putut sa o transmita, dar nu sa o creeze. Ca o ironie, însa, exista si aici, în cazul lui Proust, un fel de self-defeating argument, de data asta întors împotriva lui Eco. În fond, tot argumentul lui Proust din În cautarea timpului pierdut se bazeaza pe respingerea memoriei mecanice,­ în favoarea celei spontane, care contrazice memorizarea de tip mecanic. Eco spune ca aceasta sensibilitate nu ar fi putut aparea fara tipar, dar tiparul e capabil sa memoreze numai ceea ce Proust numea memorie mecanica, pe care o dispretuia. Proust nu a descoperit vastitatea sufleteasca a memoriei spontane citind carti, ci traind si gândind; apoi, pentru ca a fost un artist de prima mâna, a fost capabil sa fixeze prin scris ceea ce scapa esentialmente doar scrisului. Prin urmare, nu scrisul face posibila memoria spontana pe care o cauta Proust. Oricum, concluzia lui Eco la îngrijorarea Platon este casantă. Platon s-a înşelat: cărţile provoacă şi stimulează gândirea, nu o narcotizează