A doua paranteza e legata de traducerea textelor sacre. Un argument împotriva modernizarii excesive a traducerii textelor sacre este acela ca traditia a depus în traducerile considerate bune niste marcaje, acel sunet de limbaj ritualizat. Aceste marcaje sunt, de fapt, ghidurile pentru discernamânt a caror absenta din textele scrise obisnuite o deplângea Platon. Este notoriu faptul ca atunci când citim Biblia în traducerile deja intrate în uz — preluate în cult, adica omologate în practica religioasa, prin rugaciune si slujba — sufletul nostru se ghideaza instinctiv dupa marcajele stilistice, prin care recunoastem în textul sacru elementele de cult asociate si cu rugaciunea si cu liturghia, astfel încât orice lectura solitara a textului de catre un credincios practicant este de fapt în permanenta însotita de ghidul pe care îl numim traditie. Nu mai este sola Scriptura, numai scrierea însasi. Mai este ceva, prin aceste marcaje stilistice, care corespund unor ghidaje cultice si care codifica în text prezenta invizibila a Bisericii – si anume traditia. Traditia reprezinta, în fond, acel ghid de discernamânt a carui lipsa o deplângea Platon în cazul pretentiei scrisului de a capta toata gândirea si tot ce e esential în faptul de a gândi
