Calico gardiner af røde smidt i Castle Aviser gul elliptiske
klæbet på væggen af renvaske Pete smil
af lys i den jar klatring på reb med
knuder elegant guirlande Ilex paraguayensis lysken rundhed
Anamorfoza consemnării (i)raţionale vineri, iunie 26, 2009
Daca ne întoarcem la argumentul lui Platon împotriva scrierii, vedem ca el poate fi rezumat foarte simplu: ceea ce vrea Platon sa conserve este mentinerea gândirii în actualitatea ei vie. Platon este un gânditor aflat la intersectia mai multor traditii: are în spate o întreaga epoca .E. R. Dodds, în cartea sa Grecii si irationalul, a vorbit despre sufletul irational si conglomeratul mostenit (magie, samanism, influente mazdeene, pitagorism, rituri coribantice etc.) si a deschis, în fata lui, o alta lume, din care s-a nascut într-un sens, prin anamorfoza, si lumea moderna. Platon este un gânditor de granita, asemenea lui Descartes, dar într-un sens mult mai radical. Ca urmare, Platon, ca orice gânditor de granita, are o sensibilitate de judecata extraordinar de vie în privinta a ceea ce se pierde atunci când un nou mijloc tehnic vine sa spuna ca avem de câstigat enorm daca îl adoptam. Platon traieste într-o epoca în care scrisul începe sa devina dominant pentru transmiterea culturii. El nu era pur si simplu împotriva scrierii, dovada ca a scris. Nu a scris însa tratate discursive, de scoala, ca Aristotel, pentru ca a nutrit convingerea ca expresia pur tehnica a gândirii nu este toata gândirea. Mai trebuie ceva, un fel de viata, de însufletire: si a mimat acel ceva scriind o filozofie de teatru, de dialoguri. Dialogurile sunt un teatru, ideea fiind ca gândirea nu trebuie livrata singura, ci împreuna cu niste marcatori ca aceia de care am vorbit când am pomenit de traducerea Scripturilor. Altfel, cadem în ceea ce el ne avertizeaza ca ar putea sa fie soarta noastra, daca vom identifica gândirea în act, vie, cu urma ei moarta, în scris; daca vom face eroarea de a confunda doctrina însasi, filozofia si întelepciunea, cu un manual. Acesta este lucrul împotriva caruia vrea Platon sa ne avertizeze obiectând împotriva scrisului si acesta este motivul pentru care introduce distinctia capitala între a scrie în suflet, lucru pe care îl recomanda ca fiind modalitatea si finalitatea însasi a întelepciunii, si a scrie pe un suport exterior, riscurile fiind cele formulate de el în obiectiile aduse scrierii. Nu este o contradictie ca Platon formuleaza un argument împotriva scrierii prin scris. Nu este a self-defeating argument, pentru ca Platon bate mult mai departe decât a formula un simplu argument formal împotriva scrierii. Daca ar fi gândit formal, nu ar fi scris nimic. Dar problema nu este aceasta. Platon era perfect constient ca atunci când vorbeste, se produce, din punct de vedere cognitiv, un act analog scrierii: este ca si cum ai scrie pe aer. Nu numai scriind, ci si vorbind gândirea se îngusteaza, se împutineaza, se restrânge – adica si cuvântului vorbit i se pot aduce, în principiu, obiectiile pe care Platon le aduce cuvântului scris. Pe de alta parte, Platon era perfect constient de faptul ca întelepciunea si cunoasterea trebuie transmise si ca e absurd sa nu folosim mijloacele de fixare a ei de care dispunem. Cu o conditie: sa fim constienti fixarea înseamna împutinare si ca esentialul ramâne în om, în capacitatea sa sufleteasca de pastra viata a ceea ce este consemnat. Problema transmiterii gândirii scrise este cum s-o pastrez vie, în conditiile în care scrisul nu îi conserva viata, ci doar imaginea. Toata întelepciunea este ca instrumentul prin care fixez cunoasterea sa nu-mi obnubileze sursa acestei cunoasteri.
46.328 de tone fracturate marţi, iunie 23, 2009
Fetele au văzut filmul Titanic de 20 de ori iar băieţii de 2 ori.
Fetele pentru că au plâns şi deoarece erau obsedate de LeonardoDicapră şi baieţile pentru Rosalinda când a fost pictată.
Mulţi visează o astfel de experienţă iubăreaţă neconstientizand vremelnicia viscernal emoţională şi finalul indubitabil al morţii.
îngheţat în apă, sbier către cei din bărcile de salvare
care înaintează vâslind cu egoism
lăsându-mă cu sufletele de gheaţă
Aici nu există alţii sâmbătă, iunie 20, 2009
Augustin Buzura stătea sprijinit cu mâna dreaptă pe catedră având ondulări burticoase şi firele-i capilare înzăpezite.
Ritmul îi era domol şi fragmentat pipăind sinuos de la depărtare incomoditatea interpretării de sine în constrângerea alterităţii.
Îşi exterioriza seninătatea prin expresivitatea feţei din care tonu-i cald şi cuvintele-i simple îţi acaparau ataşamentul şi cordialitatea.
„Cred dar mie frică de ceea ce cred” mărturiseşte personajul principal care în proximitatea morţii îşi caută raportarea transparentă la propria-i singurătate desfăşurată în timp, ajungând obsesie la prezentul continuu.
Mărturisea că toate cărţile lui sunt de fapt nuanţarea unei singure cărţi şi încercarea de elucidare profundă a unor întrebări ontologice, superficial îmbrăţişate în anii timpurii.
Smerenia lui iradiantă şi-a articulat desţelenitor ironizări de sine.
Cu mâna stângă (pe care era pus cu clame un ceas argintiu) gesticula între orizont şi verticalitate.
Auto-interogatorul Augustin Buzura relevă noi înţelegeri ale morţii din perspectiva galaxiilor care mor şi care ne pitesc spre o nimicnicie asumată.
Moartea învie în fiecare filă a romanului cu raportul singurătăţi(cu încă un i).
Timpul lăuntric dilatat redimensionează realitatea externalităţii prin reproiectarea morţii.
Romanul „Raport asupra singuratatii” are o continuitatea tematică şi problematică, substanţa fiind conturată printr-o serialitate organică şi analogică.
În perioada în care a prezidentiat Institutul Cultural Român a deschis ferestre puternic lăcătuite şi a încercat să echilibreze viziunea neromânilor asupra României.
De exemplu a plătit drumul şi staţionarea unui jurnalist american care fabula negativist şi exacerbat de ireal despre situaţia românească, reuşind astfel să-l înveţe moderarea, tăcerea sau verificarea documentată.
„Nu trebuie dorit imposbilul” consemnează psihiatrul care aduce prin livreasca-i analizare semnificaţii moral mutilatorii.
A studiat lucrarea lui Julian Huxley(premiant Nobel)despre acidul lizergic care ridică randamentul scoarţei cerebrale precum motorul unui avion mare pus la o biţă Pegas ruginată.
Criticul literar Daniel Cristea Enache interpretă formalitatea forţei domnului Buzura ca fiind nasturii rămăşi descheiaţi.Romancierul Buzura vede liniile contorsionate într-o masă pe care noi o vedem banalizantă.
Doamna Angela Martin care l-a studiat pe Sabato cu pixul în mână l-a comparat pe Ernesto cu clasicul Buzura deoarece dramatizează halucinând aducând similitudini, ambii consemnând şi deformând prin condeiul salvator sufluri eticizante şi ambii find scriitori fanatici şi anxioşi, cu viziuni catastrofale, premoniţionale inspirate din răscolitoarele şi lugubrele conpartimentari horror a trecutului privit prin ochelarii intersubiectivitatii.
(Augustin Buzura raportat la singuratatea alteritatii)
tulburări patologice halucinante joi, iunie 18, 2009
In lumea scoop-ului totul trebuie sa fie instantaneu, nou si senzational. Numai ca, cel mai adesea, si oamenii politici, si comentatorii politici sunt aceiasi. Drama lor e aceea ca mereu trebuie sa produca ceva nou. In acest context nici judecata atent cantarita, nici explicatia riguroasa nu-si au locul. Publicul se lasa purtat de impresii, iar impresiile se fac (si se desfac) in parelnicia momentului. Este trist faptul ca mass-media acorda prea putina atentie formarii publicului (tele)spectator ca cetateni. Orice emisiune de stiri probeaza acest lucru: scandalurile zilei, oricat de nesemnificative, sunt hiperbolizate din dorinta de-a umple spatiul de emisie.
Lucrurile importante – atatea cate sunt – sunt descompuse si recompuse ad nauseam intr-o vorbarie deliranta, care sfarseste mai intotdeauna prin a-si uita pe parcurs obiectul. Scopul unei emisiuni pe o anumita tema nu e acela de-a clarifica tema respectiva, ci acela de-a o vinde, dramatizand-o, ca pe o marfa cat mai atractiva. Numai ca ceea ce e atractiv nu e neaparat si semnificativ. De aceea contemplarea emisiunilor politice ale televiziunii nu le creeaza celor ce le urmaresc un orizont problematic (care sa-i implice atat rational, cat si afectiv), ci mai curand stari de moment dupa a caror destramare nu ramane decat “zgomotul si furia” unor trecute pasiuni sterile. Datorita caracterului ei universal, televiziunea a devenit (mai mult decat Parlamentul) tribuna oamenilor politici.
Modul in care se exprima (parte din ratiuni ce tin de ei insisi, parte din cauza constrangerilor “mediului”) transforma prestatia lor intr-o soap-opera de proasta calitate, dar interminabila.
Si inevitabila. Mai mult: televiziunea a ajuns sa se substituie oricarei dezbateri si oricarui contact real dintre alesi si alegatori. Vedenia s-a substituit intelegerii si spectacolul judecatii civice.
Dialectici peripatetice joi, iunie 18, 2009
Aveţi nevoie de:
- cort (sau să vorbiţi cu un coleg care are şi vă poate găzdui);
- îmbrăcăminte adecvată (atât pentru vreme caldă, pentru inot, cât şi haine de schimb în caz de ploaie);
- provizii minime de mâncare până la următoarea deplasare în sat;
- instrumente necesare traiului în natură (lanternă, tacâmuri, vase, chitară etc.)
Se pot găsi:
- produse alimentare (conserve, mezeluri proaspete, pâine, răcoritoare etc.) la magazinele din sat;
- produse alimentare specifice (lapte, ouă, brânză) la localnici;
- produse nealimentare de strictă necesitate la magazinele din sat;
- apă potabilă la 50 m. de tabără.
Seminarul din Valea Lăpuşului este o şcoală de vară deschisă tuturor studenţilor în ştiinţe umaniste .
Seminarul este organizat de Departamentul de Filosofie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca prin Centrul de Filosofie Antică şi Medievală şi constă în comunicări şi dezbateri ale studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor precum şi ale unor invitaţi, participarea fiind liberă.
Ediţia a XIV-a a Seminarului din Valea Lăpuşului va avea loc în perioada 10 – 23 iulie 2009. Organizatorul principal este conf. dr. Alexander Baumgarten, membru corespondent al Academiei “Pontificia Academia Sancti Thomae Aquinatis” din Vatican (din 2004), vicepreşedinte al Societăţii Române de Studii Clasice, filiala din Cluj (din 2003), fost preşedinte al Societăţii internaţionale Sfântul Toma din Aquino, filiala română (2000-2005), membru al Societé Internationale pour l’Etude de la Philosophie Médiévale (din 2007), conduce colecţia “Surse clasice” din cadrul Editurii Humanitas , la Editura Univers Enciclopedic din Bucureşti coordoneaza colecţia “Filosofie medievală“, iar la editura Polirom din Iaşi colecţia “Biblioteca Medievală“, care susţin lărgirea studiilor şi traducerile filosofiei antice şi medievale în limba română. Este redactor al revistei de filosofie “Chora-Revue des Etudes Anciennes et Medievales” care apare la Iaşi, referent în bordul editorial al revistei „Analele Universităţii din Timişoara“, referent în bordul editorial al colecţiei „Neoplatonism” al editurii Zeta Books si are publicatii arborescente si substantiale.
Becuri vaporizate cu filamente înfluturate vineri, iunie 12, 2009
La Aristotel gasim urmatoarele formulari: „Sufletul nu gândeste niciodata în absenta unei imagini”, în De anima; sau, în micul tratat De memoria: “nu exista gândire fara imagini”; iar la Toma d’Aquino, în secolul al XIII-lea, pe latineste: “Intelligere sine conversione ad phantasmata est (animae) praeter naturam” (fireste, nici nu mai e nevoie de traducere: a întelege fara convertirea la imagini a gândirii lor este sufletului peste putinta). Altfel spus, desi imaginatia este o facultate mixta , inferioara potrivit ierarhiei cognitive a anticilor si medievalilor, ea este indispensabila. Cuvintele lui Aristotel sunt ca imaginatia, existenta sau inevitabilitatea ei în procesul gândirii este pretul pe care intelectul îl plateste contactului cu facultatile cognitive inferioare, cu simturile. Daca nu am avea nevoie de simturi pentru a ajunge la cunoastere, imaginatia ar fi o facultate de care ne-am putea dispensa. În fapt, însa, nu ne putem lipsi de ea: imaginatia participa la formularea celor mai înalte gânduri nu pentru ca nu am putea formula gânduri înalte în sinea noastra, în intelectul pur, decât cu ajutorul ei, ci pentru ca, daca dorim ca aceste gânduri sa aiba efect asupra lumii, sa devina expresie în cuvânt, în vorbire de pilda, este absolut necesar ca ele, din zona cea mai înalta a gândirii, sa treaca sub forma de imagini în acea parte a sufletului care are legatura cu aparatul fonator si, acolo, aceste imagini sa formeze la rândul lor cuvinte, rostite ori nerostite.
Baloane de fantezii miercuri, iunie 10, 2009
Mai exista o facultate cu ajutorul careia putem formula cele mai înalte gânduri, de natura divinului în lume ( Intelectul). Nu voi intra în amanuntele celor doua feluri de intelect, nu are importanta pentru discutia noastra. Ceea ce caut este doar o imagine globala, ca sa putem întelege prin ea forta argumentului lui Platon împotriva scrierii si sa-l folosim, mai departe, la o întelegere mai cuprinzatoare a lumii moderne în care traim. Sufletul are, deci, cel putin doua facultati. Una prin care pot capata informatii din lumea înconjuratoare — facultatea senzoriala — , si alta, cea intelectuala, intelectul, prin care, având o parte divina, sufletul se afla în legatura cu ceea ce este divin în lume. Aceste doua facultati nu se pot vedea între ele, pentru ca una este de tip material, senzorial, iar cealalta de tip pur intelectual. Intelectul pur si materia pura nu se pot vedea. Ca sa se vada, trebuie sa existe ceva între ele. Acesta este marele argument al intermediarului — pe care îl veti gasi în fiecare pagina de filosofie importanta. Între facultatile extreme, trebuie sa mai existe una, intermediara, care sa le puna în legatura: sa faca vizibila facultatea senzoriala celei intelectuale si reciproc. Aristotel o numeste imaginatie. În greceste, se numea phantasía. Imaginatia este o facultate care transforma impresiile senzoriale în imagini senzoriale. Aceste imagini senzoriale au o parte materiala si una intelectuala, sunt niste fapturi mixte. În aceasta calitate, sunt deja vizibile pentru partea propriu-zis intelectuala a sufletului. Pe de alta parte, pentru a putea actiona asupra simturilor sau organelor de simt, cum sunt organele noastre fonatorii sau vazul, gândurile formate de intelect, care sunt pur intelectuale, trebuie sa produca la rândul lor niste imagini, pe jumatate intelectuale, pe jumatate materiale. În acest mod, ele pot actiona asupra acelor parti din arhitectura cognitiva a omului care sunt materiale, ca si, fireste, asupra simturilor. În viziunea lui Aristotel, pentru ca eu sa pot vorbi trebuie sa se petreaca un proces de urmatorul tip: eu formulez gândul intelectual, care este pur abstract (el nu foloseste acest termen, îl folosim noi pentru usurinta). Acest gând pur abstract trebuie tradus, la nivelul facultatii intermediare a imaginatiei, în imagine a gândului abstract. Aceasta imagine jumatate materiala, jumatate intelectuala, poate actiona asupra aparatului meu fonator. Ea poate, cu ajutorul vointei mele, sa puna în functiune aparatul fonator care produce sunete si, în felul acesta, cuvântul este produs în afara. Altfel spus, atât pentru gândurile care vin de sus, cât si pentru senzatiile care vin de jos, existenta imaginatiei este esentiala pentru ca sa se formeze gânduri inteligibile, sa se produca scriere si actiune a subiectului cunoscator asupra lumii. Imaginatia, spune Aristotel, este o facultate intermediara fara de care gândirea nu poate functiona. Nu exista gândire fara producerea imaginilor. A gândi, pentru antici, însemna a produce în mod controlat imagini.
Scrijelind cu picături incolor-lacrimale marţi, iunie 9, 2009
El vorbeste de un “scris în suflet” si un altul, “pe apa”.
“Scrisul în suflet” este ceea ce el a descris în Scrisoarea a VII-a
ca fiind calea prin care reusim sa producem o adevarata stiinta si sa ajungem la adevarata întelepciune.
Ni se spune ca, pornind de la elementul discursiv – nume, definitie, formarea unei imagini
prin contactul îndelung cu obiectul studiat, etc., se declanseaza în suflet ceva ca o flacara,
ca o lumina, care reprezinta semnul veritabilei întelepciuni si garantia instalarii în stiinta veritabila.
Din aceasta situatie cognitiva vor rezulta gânduri care exprima adevarul, datorita faptului
ca se bazeaza pe declansarea acelei lumini, pe aprinderea acelei flacari interioare.
Când tu citesti doar, si îti iei cunostintele numai din scris, momentul esential al declansarii flacarii
în suflet este complet eliminat. Platon admite, prin urmare, ca este posibil sa scrii si discursuri care scapa
logicii obiectiilor sale, cu conditia ca ele sa fie “scrise în sufletul omului”.
Decideosebirea între scris si vorbit, respectiv cultura scrisa versus cultura orala,
ar fi, în fond, doar metaforica. Ea ar sta, de fapt, pentru o alta deosebire, esentiala aceasta,
aceea dintre “scris pe un suport exterior sufletului” si “scris în sufletul omului”.
Problema scrisului, în conceptia lui Platon, nu sta deloc în faptul ca scrierea
este fixata pe un suport material, ci în faptul ca unei operatiuni din minte, vii,
îi este substituit un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Asa putem întelege
argumentul lui Platon. E limpede ca obiectia de self-defeating argument, adusa de Eco, cade complet.
Întrucât pentru a întelege argumentul lui Platon împotriva scrisului a trebuit sa recurgem la ce întelege
acesta prin adevarata gândire, as vrea sa va prezint pe scurt ce credeau anticii ca este actul de a gândi.
Am sa ma refer la un pasaj din tratatul lui Aristotel Despre suflet, cartea a III-a,
în care poate fi gasita o descriere sistematica a procesului gândirii.
Folosesc descrierea lui Aristotel pentru ca ea s-a impus finalmente întregii lumi antice.
A fost prelucrata, îmbogatita, dar în datele ei esentiale, în fapt, conservata.
Neoplatonismul, în sinteza lui finala, a transmis-o gânditorilor crestini si prin ei
a ajuns pâna în zorii modernitatii, în epoca noastra. În fond, putem citi în anumite fraze din Kant,
autor esential pentru modernitate, formulari care tin de conceptia lui Aristotel, între care una,
faimoasa, pe care am sa vi-o semnalez la momentul potrivit.
Pentru Aristotel, contactul nostru cu lumea reala, cu substantele individuale,
se face prin intermediul simturilor. Sufletul, adica aparatul cognitiv uman,
trebuie sa aiba o facultate senzoriala prin care noi suntem în contact cu lumea si primim informatii de la ea.
Maniheismul hipostaziat telegenic miercuri, iunie 3, 2009
Viata mai buna devine (prin mijlocirea unor trucuri administrative) imediat accesibila pentru retorica de campanie electorala. Toata lumea – si povestitorii, si ascultatorii – stie ca nu e asa si ca, ajunsi la guvernare, toti reprezentantii “clasei politice” vor face aceleasi lucruri (aflate cel mai adesea in flagrant dezacord cu promisiunile anterioare). Insa si unii si altii – povestitori si ascultatori – au nevoie de aceasta poveste. Caci pe cat de adevarat e faptul ca ea ii separa (pe cei ce-o spun de cei ce-o asculta) tot pe-atat de-adevarat e si acela ca ea ii leaga. Promisiunea Paradisului terestru este, poate, ultimul lucru in care cred atat cei care nu (mai) cred in nimic, cat si cei care cred in orice.Cu toate ca fiecare partid are programe politice (in care se amesteca de-a valma platitudini cu termeni tehnici si intentii bune cu calcule “obiective”), acestea au – in fapt – o pondere neglijabila. Ceea ce conteaza realmente este “carisma” omului politic. Acest lucru vrea sa spuna ca – gratie in primul rand mijloacelor de informare in masa – viata politica este personalizata in exces. Ceea ce spune candidatul sau politicianul ales se judeca mai putin dupa continut (si inca mai putin dupa coerenta argumentarii) si mai mult dupa aspectele marginale ale acestuia: derapaje, grimase, subintelesuri, etc. Dar poate si mai mult decat acestea conteaza telegenia personajului, felul in care se imbraca, hobby-urile lui, abiltatea de-a canta, dansa si improviza pe orice tema. Schizofrenia discursului public, care se traduce in smecherie (forma degradata a cinismului), produce aceleasi efecte ca si efuziunile patetice iar portretul schitat de analisti, modisti, vecini si insomniaci de meserie devanseaza detasat prestatia efectiva a omului.
Acesta se vede varat intr-un carusel ce-l fascineaza la-nceput si de care mai apoi devine dependent. Maniheica, urmarind pretutindeni polarizarea (susceptibila de-a antrena scandalul) presa – si in mod particular televiziunea – isi hipostaziaza si demoleaza clientii cu o repeziciune uimitoare.
(Radiografia Speculei indisolubile) marţi, iunie 2, 2009
Paradoxul lumii de azi este acela ca dezvoltarea facilitatilor de viata (cel putin in Nordul bogat al planetei) se conjunga cu administrarea unei recesiuni deja istorice si din care nu exista o perspectiva de iesire intr-un timp rezonabil. Insa daca politica tinde din ce in ce mai mult a se reduce la administratie, atunci legatura dintre omul politic si omul de afaceri sfarseste prin a fi indisolubila. Iar afacerile, proiectate pe fondul crizei globale, sfarsesc in vechi patologii: specula si coruptia.
Principala acuza care li se aduce oamenilor politici este aceea ca, in fapt, sunt oameni de afaceri (prost) deghizati. Conform unei clasice definitii, scopul politicii il reprezinta binele comun. Scopul omului de afaceri nu-l poate reprezenta decat prosperitatea propriei lui afaceri.
Astfel, in imaginarul comun, omul politic devine dusmanul democratiei, iar adunarea oamenilor politici (partidele si Parlamentul) devine sinonima unui cartel al afaceristilor al carui scop este acela de a-si aservi (sub paravanul legalitatii) societatea. Ceea ce e grav in aceasta perceptie este devalorizarea legii, care nu mai are un caracter universal, ci unul local, ce vizeaza interesele unei fractiuni a societatii. Inteleasa astfel, legea nu mai e un instrument al dreptatii, ci – dimpotriva – o modalitate prin care se instituie privilegii care propaga nedreptatea in corpul social. Rezultatul e acela ca societatea, abandonata “in legea ei”, incepe sa ignore legea edictata de forul legislativ. Ceea ce confirma, la nivelul perceptiei comune, acest mod de a vedea lucrurile este caracterul nebulos al legislatiei: pe de o parte proliferarea halucinanta a legilor (dintre care mai putine se refera la situatii universale si mai multe la aspecte particulare), pe de alta limbajul tot mai opac (caci fara masura cu formatia omului obisnuit) a actului juridic.
Treptat, acesta isi pierde caracterul principial (care se reduce la enuntarea unor banalitati) si sfarseste in formalism procedural. Departe de-a garanta respectarea unor principii universale, procedura e tinuta mai curand a proteja – asemeni unei perdele de fum – interese individuale. Claritatea si concizia, vechile virtuti ale dreptului, lasa locul unei acrobatii discursive pe care profesionistii baroului o instrumenteaza in folosul cui isi permite sa-i inchirieze. Criza justitiei nu se datoreaza atat unor aspecte circumstantiale (care tin, cel mai adesea, de caracterul mai mult sau mai putin indoielnic al celor pusi sa aplice legea), cat mai curand modului ininteligibil – si, ca atare, infinit interpretabil – in care legea e formulata. Probabil dimensiunea cea mai importanta a omului politic este aceea de legislator. Odata ce aceasta este pusa sub semnul intrebarii, din politician nu mai ramane decat “vedeta” episodica a mass-mediei.
Iar in spatiul public, pustiit de interese si pasiuni, se instaleaza – amenintatoare – (in)cultura suspiciunii: toti sunt la fel. Morala: scapa cine poate si totul e permis. Pentru ca – in cele din urma – nimic altceva nu conteaza decat interesul personal.
O alta consecinta a reducerii politicii la administratie o reprezinta faptul ca, obiectivele “politicii” fiind date, modalitatile de realizare a acestora sunt impuse – de geometria variabila a intersectiei crizei globale cu problemele locale. In termeni “politici” e vorba de “o abordare pragmatica a lucrurilor”. Asta vrea sa spuna tratarea circumstantiala (adica determinata de circumstante – care, indiferent cine guverneaza, sunt in mare aceleasi) a problemelor care apar. Aceasta abordare este relativ inteligibila in contextul unui mental comun care respinge orice teoretizare (asociata cu vagul si – mai mult – cu tentatia totalitara) in favoarea unui empirism contextual. Problema aceasta nu este una proprie politicii, ci una care tine de modul in care gandeste omul contemporan.
Obisnuit sa exploateze si sa manipuleze resursele naturii prin intermediul unei tehnologii care se dezvolta gratie feed-back-ului cu materialitatea opaca a obiectelor sale, omul zilei de azi se debaraseaza tot mai mult de viziunea teoretica ce sta la baza stiintei insasi ca de ceva abstract si inutil. Numai ca odata cu erodarea dimensiunii teoretice incepe sa se surpe insasi rationalitatea fondatoare a modernitatii. In locul ei reapar vechi forme ale irationalului dar, mai ales, se afirma o noua irationalitate (destul de veche totusi, cel putin in aspectele ei apocaliptice). Lumea actuala nu e irationala pentru ca opune ceva ratiunii, ci pur si simplu pentru ca nu mai are nevoie de intemeierea si de justificarea pe care aceasta le procura. Lucrurile se justifica doar prin pura lor utilitate – cand devin inutile, dispar.
Nicaieri acest lucru nu e mai evident decat in politica: discursul utilitarist e atat de reglat dupa lucruri (in speta dupa problemele contextuale) incat, practic, este identic indiferent de optiunea partinica a celui ce-l rosteste. si de aceea e monoton si plictisitor pentru auditori (care, si ei, sunt o masa in care vechile clivaje sociale au disparut in favoarea omogenizarii “conditiilor de viata”). Astfel incat omului politic nu-i ramane decat sa-l agrementeze cu iluzii usor vandabile.
Apocalipsa stereotipiei cotidiene luni, iunie 1, 2009
Putine sunt lucrurile susceptibile a face obiectul unui consens popular in lumea democratica, insa in mod cert intre ele se numara discreditul care vizeaza politica si, mai ales, oprobiul fata de profesionistii acesteia – oamenii politici. Cu cateva decenii in urma o asemenea atitudine era legitimata de critica pe care, in numele nebuloasei sale ideologice, o facea totalitarismul (atat cel de stanga, cat si cel de dreapta) lumii democratice. Astazi totalitarismul este cvasiuniversal condamnat; chiar si nostalgicii ori revizionistii profita din plin de facilitatile societatii democrate pentru a-si expune marfa indoielnica.
Dar marea masa a celor reactivi la politica nu are nimic de-a face cu agitatia revizionistilor; daca discursul acestora prinde, acest lucru nu se datoreaza coerentei lui, ci banalului fapt ca idealizarea trecutului e un substitut (ieftin) al deprecierii prezentului. Trecutul poate parea mai bun doar atunci cand prezentul devine incert si asta in primul rand deoarece un prezent fara nici o orientare nu se mai deschide nici unui viitor. Lumea in care traim ni se infatiseaza inchisa asupra ei insisi, consumandu-se intr-o agitatie sterila care nu aduce la lumina decat reziduurile unei istorii de care nu ne putem desparti si nu duce decat la apocalipsa banalitatii si a stereotipiei cotidiene. Or, fara prea multa atentie la detalii, tocmai raspunderea acestei derive e plasata in sarcina politicii.
Daca politica inseamna ceva pentru oameni, atunci trebuie ca e vorba de mai mult decat niste strategii, intotdeauna conjuncturale, ale obtinerii si ale pastrarii puterii. De la inceputurile ei in lumea greaca, rostul politicii a fost acela de a antrena comunitatile mai mici sau mai mari in orizontul unui sens care le motiveaza si le structureaza. Secole de-a randul realizarea proiectului pe care il asumau diversele comunitati a dus la conflicte deschise intre acestea si la convulsii in interiorul lor. Intr-un anume sens, propriul modernitatii democratice este acela de-a se desprinde de logica extensiva a lumii care a precedat-o, pentru a-si realiza proiectul in intensie: crearea societatii moderne si a institutiilor acesteia. Realizarea ambelor nu a stat atat sub semnul unui progres liniar, cat mai curind sub cel al unor tensiuni istorice care (impreuna cu decalajele de la o zona la alta) raman inscrise in arhitectura edificiului statal contemporan.
Momentele edificarii acestuia sunt configurarea statului pe criterii nationale, egalitatea sociala ca norma a acestuia si pacea bazata pe prosperitate ca fundament al relatiilor dintre state. Ceea ce e semnificativ este faptul ca toate trei au esuat (cu nazismul, comunismul si naiva globalizare a “noii ordini mondiale” de la inceputul anilor ’90) in proiectia lor maximala, dar s-au realizat la nivelul unui numitor comun mai modest, insa realationabil cu libertatile individuale. Stabilizate pe soclul acestora, ele au devenit valorile comune ale lumii (si ale identitatii) noastre. Politica zilei de azi le presupune si le recunoaste ca pe un dat pe care l-a mostenit si la constituirea caruia nu a jucat un rol semnificativ. Dar, atunci, care e rolul ei? Pretutindeni in lume politica pare a se restrange astazi la domeniul administratiei, intr-atat incat sfarseste prin a se confunda cu o suma (variabila) de strategii macroeconomice; iar pe langa acestea – ca peste tot in economie – nu mai e decat publicitatea.
Din nefericire (si in ciuda inflatiei noilor tehnologii), starea economiei din ultimele trei decenii e mai curand ingrijoratoare: cresterea constanta a costului carburantilor si degradarea mediului natural nu au drept corelat decat imbatranirea populatiei si majorarea (proportionala cu gradul de civilizatie) a costurilor sociale. In acest context nu e greu de prevazut ce anume inseamna administratia: disciplina bugetara, descentralizare (adica trecerea unei parti din costurile sociale in seama unor grupuri din ce in ce mai localizate), eficientizare (ceea ce presupune cel mai adesea disponibilizari), etc.
