Scrijelind cu picături incolor-lacrimale marţi, iunie 9, 2009

El vorbeste de un “scris în suflet” si un altul, “pe apa”.
“Scrisul în suflet” este ceea ce el a descris în Scrisoarea a VII-a
ca fiind calea prin care reusim sa producem o adevarata stiinta si sa ajungem la adevarata întelepciune.
Ni se spune ca, pornind de la elementul discursiv – nume, definitie, formarea unei imagini
prin contactul îndelung cu obiectul studiat, etc., se declanseaza în suflet ceva ca o flacara,
ca o lumina, care reprezinta semnul veritabilei întelepciuni si garantia instalarii în stiinta veritabila.
Din aceasta situatie cognitiva vor rezulta gânduri care exprima adevarul, datorita faptului
ca se bazeaza pe declansarea acelei lumini, pe aprinderea acelei flacari interioare.
Când tu citesti doar, si îti iei cunostintele numai din scris, momentul esential al declansarii flacarii
în suflet este complet eliminat. Platon admite, prin urmare, ca este posibil sa scrii si discursuri care scapa
logicii obiectiilor sale, cu conditia ca ele sa fie “scrise în sufletul omului”.
Decideosebirea între scris si vorbit, respectiv cultura scrisa versus cultura orala,
ar fi, în fond, doar metaforica. Ea ar sta, de fapt, pentru o alta deosebire, esentiala aceasta,
aceea dintre “scris pe un suport exterior sufletului” si “scris în sufletul omului”.
Problema scrisului, în conceptia lui Platon, nu sta deloc în faptul ca scrierea
este fixata pe un suport material, ci în faptul ca unei operatiuni din minte, vii,
îi este substituit un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Asa putem întelege
argumentul lui Platon. E limpede ca obiectia de self-defeating argument, adusa de Eco, cade complet.
Întrucât pentru a întelege argumentul lui Platon împotriva scrisului a trebuit sa recurgem la ce întelege
acesta prin adevarata gândire, as vrea sa va prezint pe scurt ce credeau anticii ca este actul de a gândi.
Am sa ma refer la un pasaj din tratatul lui Aristotel Despre suflet, cartea a III-a,
în care poate fi gasita o descriere sistematica a procesului gândirii.
Folosesc descrierea lui Aristotel pentru ca ea s-a impus finalmente întregii lumi antice.
A fost prelucrata, îmbogatita, dar în datele ei esentiale, în fapt, conservata.
Neoplatonismul, în sinteza lui finala, a transmis-o gânditorilor crestini si prin ei
a ajuns pâna în zorii modernitatii, în epoca noastra. În fond, putem citi în anumite fraze din Kant,
autor esential pentru modernitate, formulari care tin de conceptia lui Aristotel, între care una,
faimoasa, pe care am sa vi-o semnalez la momentul potrivit.
Pentru Aristotel, contactul nostru cu lumea reala, cu substantele individuale,
se face prin intermediul simturilor. Sufletul, adica aparatul cognitiv uman,
trebuie sa aiba o facultate senzoriala prin care noi suntem în contact cu lumea si primim informatii de la ea.