Dezolant e faptul că la noi totul e politică: dispariţia unei persoane, gropile din asfalt, preţul medicamentelor şi calitatea îndoielnică a mâncării, o expoziţie de artă, aniversarea unei uniuni de creaţie, programa şcolară etc. Politica e pretutindeni (unde ajung “mijloacele de comunicare în masă”), “în toate cele ce sunt şi-n toate cele ce vor fi”. Or, asta e o situaţie anormală, deoarece efectul ei e acela că politica înseamnă – simultan – totul şi nimic.
Cum se apropie alegerile, se aude tot mai des sintagma: “aleşii vor da seamă în faţa poporului”. Cum si de ce vor da seamă? Cine stie ce să-l intrebe – concret, clar si mai ales la nivelul lucrurilor fezabile – pe un politician? Fiecare vine cu durerea lui: unul ca e somer, altul ca nu-i ajunge pensia, altul ca l-a lăsat nevasta – si politicianul (care-si are si el durerea lui: trebuie, trebuie “să se aleagă”) le va promite tuturor “ca se va ocupa” si de locuri de munca, si de pensii, si de neveste. Pentru că – nu? -, odata ales, domeniul lui de actiune e, pur si simplu, totul. Numai că, in felul acesta, politica si, intr-un sens mai larg, viaţa publică e pervertită. Politicianul, la fel ca oricare alt angajat, are competenţe si atribuţii precise. Si politica, in ansamblul ei, are o atribuţie precisă: aceea de-a defini (cat mai atent cu putintă) cadrele in care diversele forme ale activitaţii publice se pot desfasura, cu cele mai mari beneficii pentru toţi membrii comunitaţii pe care “clasa politica” se presupune c-o reprezintă. Si incă ceva: menirea politicii e si aceea de-a schita liniile de viitor ale dezvoltarii unei comunităţi. Acestea ar trebui sa fie lucrurile ce nu-i lasă pe oamenii politici să-si traiasca zilele si să-si doarmă noptile, cele cu privire la care să dea seama “pe post” si in faţa alegătorilor. Nu e vorba de lucruri generale, ci – dimpotrivă – de felul in care o viziune (de ansamblu si pe termen lung) se articulează in concret si e in masură să dimensioneze viaţa si problemele fiecăruia. In aceasta constă arta – in cel mai bun sens al cuvantului – a politicii. Dacă, din contră, omul politic sare pe orice subiect (cu cat mai scandalos, cu atat mai eficient) pentru ca “da bine pe sticla”, rezultatul e un soi de talmes-balmes, in care merge orice pentru că, de fapt, nimic nu contează. Nimic, decat ca fiecare să-si vadă de-ale lui, in dispretul cinic al tuturor celorlati. Iar politica, viata publică, traditia, valorile etc. sunt batjocorite zilnic deoarece cei ce le invoca cel mai des nu cred deloc in ele. Recitarea lor ditirambică nu e decat trambulina prin care omul politic e ales. Si odată ales poate face orice, pentru că alegerea ii da o legitimitate care-l transforma intr-o entitate fara masură comună cu muritorii de rand.
si tu ai dreptate