Începe omul să numere: 1, 2, 3… 45, 79, 1209… apoi intervine alandala și tulbură apele. Omul îşi pierde şirul şi coerenţa şi încrederea în numere. În sine, în logica universului, în rigurozitatea matematicii, în raţiune.
Apoi începe să-și cheme copiii la dânsul: Petre, Maria, Gheorghe, Irina, Teodor, Gherghina… dar iar se bagă alandala şi-l tulbură. Și nu mai vin copiii în rând, cum se cuvine. Ba îşi iau locul unul altuia, ba se prefac că nu aud, ba se lasă strigați până la capătul pământului. Alandala bagă spaima în ei. Iar omul nu mai ştie cine trăieşte şi cine-i mort.
Şi îl apucă o tristeţe existenţială, metafizică, fiinţială, chintesenţială… de moarte. Aşa că descoperă abisurile în care s-ar putea arunca cu toată această mâhnire care îi apasă carotida, care îi strânge cerebelul şi îi moaie scoarţa cerebrală ca pe-un terci aproteic…
©Teofil Stanciu
Am schimbat cuvinte