stau în genunchi, în interiorul unui câmp pătrat
cu margini exacte.
când mă rog în mijlocul câmpului meu pătrat,
plin cu iarbă verde, sunt exactă.
sunt înfăşurată într-o aripă exactă, atât de strâns,
încât pielea a devenit ea însăşi o aripă,
până şi plămânii au devenit o aripă ce mă strânge
până îmi iese pe nas sângele din aripă.
nu mai pot vorbi deoarece aripă îmi acoperă gura
ca o cârpă. şi gura îşi săpa un tunel,
pe dinăuntru, pentru a-şi câştiga
o oarecare libertate de exprimare
când sunetele sunt şoptite şi trebuie să se lovească
de un perete, totuşi, îndepărtat.
aripă a devenit, cu timpul, atât de rigidă,
ca o mantie de fier.
nu se mai deosebeşte aripă de armură
cea mai solidă şi sofisticată.
de aceea, înlăuntrul acestui lanţ compact de metal
ce mă înfăşoară au început să trăiască altfel ochii,
pielea, mâinile, picioarele şi chiar coapsele unite
într-o rugăciune totală cu oasele abdomenului
din ce în ce mai strâmte.
Angela Marinescu
Am schimbat cuvinte