Frederic Durrenmatt si matura dupa cortina cu masca de gaze duminică, iunie 1, 2008
Intenţia era ca fiecare act să fie jucat la alt etaj, tot mai înalt, într-un turn ce se înalţă spre cer, trece prin nori, se avântă în vidul spaţiului până când actorii nu mai apar pe scenă decât cu măşti de oxigen, fără a mai putea fi deosebiţi unul de celălalt. Sunt ultimii oameni care, prin construcţii tot mai îndrăzneţe, continuă să se înalţe pe schele tot mai periculoase, fără să înceteze munca la turn, până când, epuizaţi, fie se prăvălesc la pământ într-o cădere de câteva zile, fie ajung să se usuce pe fondul negru ca smoala al cerului, atârnaţi pe schele în dogoarea soarelui. Nabucodonosor – regele Babilonului, care a subjugat întregul pământ şi a obligat popoarele să construiască imensul turn, pentru că el, dintr-un nemăsurat dispreţ faţă de sine, voia să cucerească cerul şi să-l ucidă pe Dumnezeu, creatorul acestei lumi absurde – îşi atinge singur ţelul. Căţărându-se epuizat dintr-o adâncitură – o umbră pentru sine însuşi – el stă acum pe o scenă goală, pe acoperişul lumilor, cu o sabie doar în mâna dreaptă. Îşi smulge masca de oxigen de pe faţă. E singur. Ţipă - nici un răspuns. Îl provoacă pe Dumnezeu la duel. Tăcere - nici măcar un ecou. Duşmanul nu se arată. În sfârşit, din vidul cosmic îşi face apariţia o siluetă – mai întâi difuz, apoi tot mai clar – începe să prindă contur – un moşneag cu faţa stinsă, îmbrăcat exact ca Nabucodonosor, într-un soi de costum de astronaut, doar ceva mai prăfuit, mai uzat, vechi de mii de ani, cufundat în sine, măturând nişte atomi, fără să-l bage în seamă pe rege.
„Unde e Dumnezeu?” întreabă Nabucodonosor. Bătrânul se opreşte din măturat, priveşte intens în vidul din jur.
„Habar n-am”, răspunde acesta într-un târziu.
„Dar tu cine eşti?” mai întreabă regele. Un rânjet apare pe faţa bătrânului, un râs mut, ce se şterge apoi.
„Predecesorul tău”, răspunde bătrânul, măturând în continuare, ridicând câţiva atomi de pe podea.
„Eu sunt Nabucodonosor!” strigă regele Babilonului în liniştea fără de margini, „am construit turnul, am ajuns la cer şi acum îl caut pe Dumnezeu, cel dintâi răufăcător, ca să-l omor!”.
„Asta am încercat şi eu cândva”, îi răspunse bătrânul, mormăind monoton ca pentru sine. „Demult, am subjugat şi eu pământul şi am constrâns popoarele pentru a încerca imposibilul – să construiesc un turn înalt, fără margini, pentru a cuceri cerul. Ca şi tine, am construit şi eu în spaţiul nemărginit; acum însă tu, Nabucodonosor, regele Babilonului mă vei elibera – e rândul tău să mături acoperişul lumilor.
„Dar n-are nici un sens!”, ţipă Nabucodonosor.
„În neant nimic nu poate avea vreun sens”, răspunse bătrânul, predându-i regelui mătura, după care se îndepărtă; doar paşii săi mai răsună stingher, tot mai stins. Nabucodonosor aruncă mătura cât colo, rămânând nemişcat. Trec câteva secunde ce par să dureze o veşnicie – regele îşi priveşte sabia din mâna dreaptă, apoi priveşte la mătură, după care înfige sabia în podea, se apropie de mătură, se apleacă, o apucă şi începe, ezitând, munca sa absurdă; se îndepărtează treptat, măturând scena, pierzându-se în neant; devine o umbră, fiind înghiţit de griul monoton al veşniciei, până când şi pe el îl va elibera într-o bună zi un al treilea constructor al unui alt turn şi pe acest un al patrulea şi aşa mai departe, în viitorul fără de margini. Doar sabia, înfiptă în mijlocul scenei, mai vibrează uşor, un obiect lipsit de semnificaţie.
