Guglielmo din Numele Tradafirului, întrebat fiind dacă a iubit vreodată, a răspuns :

Da, pe Platon, pe Aristotel, pe Toma.

Deschiderile şi darurile primite din cărţi ţin de identitatea noastră adâncă.

Ne răscolesc interior.

Să vedem cine era Eliade, Noica, Steinhardt nu în pozele lor ci în caietele lor.

E nevoie de răbdare pentru să desfăşurăm în timp lectura.

Împreună cu autorul unei cărţi, ne înfăşuram în jurul unei problematici comune.

Cu cât privim mai adânc în problematica altuia, cu atât privim mai adânc în noi înşine.

O lectură serioasă fiind exerciţiu al unei relaţii serioase împreună cu celălalt.

Presupune o muncă pe text lipsită de entertaiment şi plăcută zăbavă.

Poate fi chiar un chin.A citi în pat, la jumătatea drumului dintre veghe şi reverie, nu e citire.

A lucra pe text prespune efort, muncă, transpiratie, atenţie şi autodisciplinare.

Prietenia presupune o relaţie care nu depinde de o anumită schemă.

Antoine de Saint-Exupéry înţelegea prietenia ca fiind timpul petrecut împreună cu acel ceva sau cineva.

Prietenia e făcută din atenţie şi răspundere. Ea presupune să ştii să taci şi să opreşti turuirea fără număr. Altfel, e un balet de bule, fiecare fiind prins în jocul lui mental.

Când vorbeşti, cauţi să te convingi pe tine de aceleaşi chestiuni.

Când taci, îl vezi pe celălalt şi problema. Doar aşa vine ceva înspre tine. Înţelegi cealaltă persoană doar când ştii să o asculţi.

Poţi să-l ajuţi pe celălalt mai mult decât poate el din locul lui.

Înţelegerea prespune mai mult decât să-i dai semnificaţie, decât să percepi mesajul decompozabil logic. Are de-a face cu trecerea dintr-o minte în alta, dintr-o inimă în cealaltă, dintr-un trup în altul.

Compătimirea e doar o înţelegere într-o manieră organică care gândeşte: “Bine că nu sunt în locul lui. Vai ce trist, dar asta e.“

Pe când compasiunea presupune înţelegerea autentică a durerilor.

Atâţia prieteni ai câţi ai ajutat şi câţi te-au ajutat.

Ajutorul e împlinirea prieteniei ce rezultă din timpul petrecut împreună înspre aceeaşi destinaţie.

Melodia o dedic muzicienilor Eduard si Emanuel Bucsa

Pentru What Did You Expect, Soul:

Zgomote surde împestriţau buimăceală din umbre

cufundate în păianjeni cu împânziri dezarmante

îmbibate în sensibilităţi abstracte fără pete şi plete

Acvarii fără peşti, dar pline cu bule palide de oxigen

împodobite cu vitralii lichide de forme provinciale

reverberau foşnete de senzaţii digitale

Reţele complicate de sulf dreptunghiular şi nelustruit

turnând umflături şi cârpiri descompuse

carenând surescitari şi critici inepuizabile

spiralări de ziare vechi acoperind ciclopicele idei

În faţa ascensorului, mă împiedic de un câine debil care e în derivă, simţind mirosuri translucide de pe urmele melcilor cu bale glaciale.

Urcând, mă gândesc că viaţa e o peripeţie sentimentală cu liftul raţiunii curbate între etajele intermediare ale evadării din clopotele monotoniei.

În locul butoanelor, găsesc flori cu mirosuri de lămâi şi vibraţii enigmatice.

Mă injectez cu pierderea coordonatelor de convenţionalitate pentru a mă vindeca de cancerul pateticului.

Tremurul gândurilor cu zâmbet a la flori de soare gimnastichează spaţiul.

Draperiile picăturilor de stări zimţate dezvelesc culisele eliptice cu colaje de culori deschise, propulsându-le spre fluierături neînghesuite.

Cu paşi cilindrici, mă apropiu de penultimul etaj al numerelor de ceară.

Cultura de bloc sau civilizaţia scării de bloc sunt denumirile lui Patapievici pentru modul informal si mioritic de a rezolva problemele. În Romania, pe scara blocului, sunt tot felul de mizerii scatologice.

Nici unul dintre noi nu ia vreo masură pentru ca, împreună cu vecinul lui, să rezolve această predmetură.

Asta de cand blocul este împărţit în două cutii distincte de civilizaţie.

În apartamentele individuale, după posibilitatea, creativitatea, talentul şi inteligenţa fiecăruia, e curat, nuanţând un tip de civilizaţie.

Însă pe scara blocului şi în jurul lui, la ghenă, la intrare, este dezastru: murdar, părăsit, arată lamentabil de scabros!

Romania, prin urmare, este o ţară în care noi toţi ne acomodăm cu situaţia în care în spaţiul public este mizeria tuturor, iar, în zona privată, ne retragem şi ne facem curăţenia individuală a fiecăruia.

Trăim într-o ţară în care moravurile publice nu se referă la moralitatea strictă, ci la acele reguli de comportament social nescrise care intră în categoria lui se cade sau nu se cade.

Noi toţi ne impregnăm de acest sistem prin faptul că societatea funcţionează. Nimeni nu a legiferat aceste lucruri. Acestea sunt moravurile publice.

Suntem, deci, o ţară în care moravurile publice sunt oarecum… blocate.

Totul începe în decoraţiuni de inocenţă, când începi să-ţi recunoşti propriile reflecţii. Încă nu împliniseşi 2 ani, dar te spălai pe dinţi urcat cu picioarele pe cutia cu rufe şifonate, când realizaşi dintr-o dată că acea fărâmă pufoasă care radiază în oglindă eşti tu.

Mititeii - să nu faceţi cumva conexiune cu grătarele - nu au capacitatea conştiintei de sine. Undeva după douăzeci şi cinci de luni, ei devin conştienţi de propriile gânduri, emoţii şi senzaţii. Primul şoc al auto-recunoaşterii timbrează începutul unei căutări continue după adevăratul sine şi după afecte, atitudini, acţiuni acordate cu acel eu, purtând eticheta de autenticitate.

Adolescenţii şi douăzeci-şi-ceva-anişti încearcă prietenii, mode, bulluri roz, locaţii noi, căutând ceva-ul oglindit şi conştientizând ce nu se identifică cu sinele lor.

Operaţiile cosmetice, medicamentele psihonustiucum şi alte produse produc mutaţii dorinţei de autenticitate. Hi5odată, para-blogurile, facebook-ul, ringo-ul poartă de multe ori izul pufăit de identităţi visate şi ireale. Steroizii, stimulatoarele şi dopingurile vrăjesc performanţele atletice. Memoriile fabricate devin best-sellere. Întâlnirile rapide reduc sinceritatea.

Printre harababurile de imitatii, coceanul sinelui se strofoacă a se revendica.

Autenticitatea are de-a face cu operaţia curajoasă şi nestingherită a miezului sincer şi real al sinelui.

Mulţi nu sunt autentici datorită lasităţii, incomodităţii raţionale şi a fricii de critică.

E dureros să te vezi şi să recunoşti cine eşti. E tensionant să ne definim, redefinim sensul de noi înşine împotriva paravanei de conformism, umbrelelor de superficialism şi a paletelor de exhibiţionism.

Pentru Sergiu B.

Cand privesc printre lentilele zgariate situatia dezolanta a invatamantului romanesc,

ma asez repugnat cu o vioara pe malul Dunarii şi plang.

Asistam la dezradacinarea difuzata a culturii.Plonjam în marea lichelelor intelectuale.

La (liceu), facultate profesorul dicteaza cuvant cu cuvant pentru ca la (extemporal),

examen sa repoduci mecanicist, cuvant cu cuvant.

Batalia se da intre cei mai buni memoratori ai cuvintelor dixite şi plicurilor umplute.

Comemoram decupajele ratiunii umane, punand florile alienarii pe altarul vidului aberant.

Normal ar fi sa existe profesori care predau liber, care fac scheme,

care te provoaca la intelegere, gandire, aprofundare, analogii şi reformulari creative, originale .

Azi intalnim tineri incapabili de a formula cu propriile vocabule : referate, eseuri,

recenzii, de a analiza o carte sau de a-şi argumenta o idee.

…o idee care mai vibreaza falfaitor, fuzionand şi furnicand efemere neartificializate.

Mintea nu mai prelucreaza ci doar depoziteaza informatii pentru scurte perioade de timp.

Chiar daca nu e vremea plecarii cocorilor, multi şi-au bagat cortexul la hibernare.

Cu pasivitate paricipam la arborescenta brambulorogiei şi blegelii cognitive .

Homunculul graitor traieste intr-un provizorat deontologic periculos si cvasimortuar

fiind în acord cu humusul hilar şi retrogat al bipedului afilosofical.

19 iunie

Un barbat de 70 de ani a folosit o prastie pentru a indoi o creanga de Rhus typhina,

ca s-o poata prinde cu mana.O rupe si o ia cu sine.

Acasa, punand creanga intr-un vas cu apa, descopera o larva, care daca e atinsa, tresare.

21 iunie

Larva e tot acolo.Din cand in cand se zbate.

23 iunie

Trezindu-se, pictorul zareste zburand prin odaie un fluture.

Deschide fereastra pentru a-i reda libertatea, dar dupa un timp fluturele se intoace.

25 iunie

Fluturele zboara, iese si revine mereu.Pictorul il urmareste intrigat.

Observa atunci ca larva de pe creanga e goala si ca fluturele sta pe ea.

Asadar, el tresarea cand era atinsa larva.Isi simte ochii plini de lacrimi intelegand

ca fluturele se intoarce de fapt la locul in care s-a nascut.

27 iunie

Nemaivazand fluturele executandu-si arabescurile, se uita la creanga :

e acolo, agatat, mort, dupa ce si-a depus ouale, implinindu-si misiunea.

Intr-o noapte de sfarsit de iunie, copilasul se plimba cu mama lui.

Ploua cu stele cazatoare.

Copilul aduna o stea de pe jos si o ia in causul palmei.

Acasa, o pune pe noptiera, sub un pahar asezat cu gura in jos.

Dimineata tipa ingrozit : un vierme rontaise in timpul noptii steaua.

Intenţia era ca fiecare act să fie jucat la alt etaj, tot mai înalt, într-un turn ce se înalţă spre cer, trece prin nori, se avântă în vidul spaţiului până când actorii nu mai apar pe scenă decât cu măşti de oxigen, fără a mai putea fi deosebiţi unul de celălalt. Sunt ultimii oameni care, prin construcţii tot mai îndrăzneţe, continuă să se înalţe pe schele tot mai periculoase, fără să înceteze munca la turn, până când, epuizaţi, fie se prăvălesc la pământ într-o cădere de câteva zile, fie ajung să se usuce pe fondul negru ca smoala al cerului, atârnaţi pe schele în dogoarea soarelui. Nabucodonosor – regele Babilonului, care a subjugat întregul pământ şi a obligat popoarele să construiască imensul turn, pentru că el, dintr-un nemăsurat dispreţ faţă de sine, voia să cucerească cerul şi să-l ucidă pe Dumnezeu, creatorul acestei lumi absurde – îşi atinge singur ţelul. Căţărându-se epuizat dintr-o adâncitură – o umbră pentru sine însuşi – el stă acum pe o scenă goală, pe acoperişul lumilor, cu o sabie doar în mâna dreaptă. Îşi smulge masca de oxigen de pe faţă. E singur. Ţipă - nici un răspuns. Îl provoacă pe Dumnezeu la duel. Tăcere - nici măcar un ecou. Duşmanul nu se arată. În sfârşit, din vidul cosmic îşi face apariţia o siluetă – mai întâi difuz, apoi tot mai clar – începe să prindă contur – un moşneag cu faţa stinsă, îmbrăcat exact ca Nabucodonosor, într-un soi de costum de astronaut, doar ceva mai prăfuit, mai uzat, vechi de mii de ani, cufundat în sine, măturând nişte atomi, fără să-l bage în seamă pe rege.

„Unde e Dumnezeu?” întreabă Nabucodonosor. Bătrânul se opreşte din măturat, priveşte intens în vidul din jur.

„Habar n-am”, răspunde acesta într-un târziu.

„Dar tu cine eşti?” mai întreabă regele. Un rânjet apare pe faţa bătrânului, un râs mut, ce se şterge apoi.

„Predecesorul tău”, răspunde bătrânul, măturând în continuare, ridicând câţiva atomi de pe podea.

„Eu sunt Nabucodonosor!” strigă regele Babilonului în liniştea fără de margini, „am construit turnul, am ajuns la cer şi acum îl caut pe Dumnezeu, cel dintâi răufăcător, ca să-l omor!”.

„Asta am încercat şi eu cândva”, îi răspunse bătrânul, mormăind monoton ca pentru sine. „Demult, am subjugat şi eu pământul şi am constrâns popoarele pentru a încerca imposibilul – să construiesc un turn înalt, fără margini, pentru a cuceri cerul. Ca şi tine, am construit şi eu în spaţiul nemărginit; acum însă tu, Nabucodonosor, regele Babilonului mă vei elibera – e rândul tău să mături acoperişul lumilor.

„Dar n-are nici un sens!”, ţipă Nabucodonosor.

„În neant nimic nu poate avea vreun sens”, răspunse bătrânul, predându-i regelui mătura, după care se îndepărtă; doar paşii săi mai răsună stingher, tot mai stins. Nabucodonosor aruncă mătura cât colo, rămânând nemişcat. Trec câteva secunde ce par să dureze o veşnicie – regele îşi priveşte sabia din mâna dreaptă, apoi priveşte la mătură, după care înfige sabia în podea, se apropie de mătură, se apleacă, o apucă şi începe, ezitând, munca sa absurdă; se îndepărtează treptat, măturând scena, pierzându-se în neant; devine o umbră, fiind înghiţit de griul monoton al veşniciei, până când şi pe el îl va elibera într-o bună zi un al treilea constructor al unui alt turn şi pe acest un al patrulea şi aşa mai departe, în viitorul fără de margini. Doar sabia, înfiptă în mijlocul scenei, mai vibrează uşor, un obiect lipsit de semnificaţie.

Pentru Andreea Cicortas

Ninge cu sunete de umbre

Ninge

cu

dintii necariati de Mars

fraze neterminate din stuf zburlit

topogane de flori lipite de nas

cu ace inaltate precum turnurile din Bretos

petale de praf transpirate cu ganduri

sacose de verde paradisiac

cu ciripituri rupte din uverturile beatitudinii

si popice de memorii imbulzite

„Plang lacrimile care n-au putut sa intalneasca stelele”
Pictorul Modiglini

Fete cu  tenue obligatoire merg tantose si cu terfelire in suflet.

Hormonii baietilor sunt potoliti precum avioanele cu motoarele aprinse.

Electricienii au reparat sigurantele defazate ale ierbii cu miros de mai.

In tram-vai cheful plange orbecaind de transpiratie.

Toata urbia e un microunde programat pe clarobscur.

Pe strazile mahalagiste, copii jupuiti cu jovialitate trag carute cu cocosi.

Cioburile au cazut langa bloc intoarse in tipete.

Lacrimile sunt intinse pe subtritrarea gioarselor.

Cateva fiinte isi scalda inimile in stele iar eu m-as ascunde dupa ziduri

neciuruite de mitralierele timpului si as aprinde lumanari cu miros de stele.