Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

eseuri româneşti la microunde Marți, Martie 31, 2009

Filed under: boltari de hartie — academicianuNae @ 1:07 am

capete de microunde

Se ia o idee (din propria grădină plină cu idei îngropate sau inspirată din malurile eseurilor din vest),

se plămădeste ideea cu relaţii până se lăţeşte departe de vreun sens adecvat,
se amestecă gros cu referinţe de profunzime-Hegel, Heidegger(de preferinţă negându-l), Saint Exupery, Goethe, Pascal…., plus unul sau doi autori necunoscuţi (mai bine medievali, că au nume latineşti),
se prizăre şte şi câte-un român cu nume bun, că Pârvan, Neagoe, Noica, Blaga, Brâncuşi
şi undeva, strecurat cu insignifianţă, autorul care a insuflat idea profundă a eseului.
Se cufundă totul într-o baie de stil românesc, iscodind cuvinte născute moarte şi fără simţ al limbii,
se presară din belşug marile legume ca : demonic, extaz, mit-mitic, baroc, eros, asceză, simbol, esenţă,

complex, existenţă…cu sau fără majusculă,

şi se asesonează cu câte un cuvânt grecesc silabisit din bibliotecă, total inutil,  fiindcă nici unul dintre cititori nu  ştie atâta greacă încât să-l corecteze.
Merge şi ceva latinesc, dar nu e aşa de adânc picant.
Se obţine astfel o beţie intelectuală care ridică colaps-ul inutilităţii autorului
şi-l introduce pe poarta mare a Templului Literaturii Române,
unde începe acel na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie a cărui imbecilitate se con-sacrează tiparitul român,
în aşteptarea trezirii Occidentului după trecerea sorocului leguitor al protocronismului.

Alexandru Dragomir

Anunțuri
 

Gândirea te izolează Vineri, Martie 27, 2009

Filed under: bulevarde parfumate — academicianuNae @ 4:29 pm

scara gandirii

Gândirea e singura care te izolează.
Vederea, auzul şi toată paletă de senzaţii, vocabulele, acţiunile depind de lume şi se întrepătrund cu lumea.
Gândirea însă e acosmică chiar dacă ar fi prin intenţie orientată spre lume.
Prin gândirea în lume şi despre lume, se rupe întrepătrunderea şi drumul nefiresc al gândirii duce către locaţii nelumeşti, supralumeşti.

Alexandru Dragomir

 

(Sine Ira et studio 5) Miercuri, Martie 25, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 1:41 pm

in spatele modernizarii

Banal, dar adevarat: astazi, natiunea moderna e un dat care se sprijina mai mult pe eficienta politicilor de colectare a impozitelor decît pe apologia pe care i-o procura disciplinele umane. Iar formulele supranationale spre care tinde viitorul au alt fundament si alti vectori (în principal de natura economica) decît cei pe care li-i poate pune la dispozitie cultura umanista clasica. Sigur ca aceasta din urma mai e amintita în mod circumstantial, tot asa cum –

de asemenea în mod circumstantial – regina Angliei poarta bijuteriile Coroanei, iar presedintele Frantei da receptii în fostele resedinte regale. E de bon ton si, în anumite medii, face parte din eticheta. Acum, în ceea ce priveste aceste „anumite medii“: ele sunt cele care vor actualiza una din dimensiunile cele mai importante ale culturii clasice – posibilitatea ei de a contura un orizont al interpretarii. Lumea de mîine va fi – asa cum se spune – una a informatiei. Întregul domeniu al mass-media va fi pus în slujba raspîndirii si a diversificarii informatiei.

Numai ca asta nu e suficient. Informatia trebuie interpretata. Interpretarile pe care le vor distribui mass-media vor fi schematice (chiar daca concurentiale – ele vor fi limitate la un anumit palier al interpreta rii) si vor corespunde anumitor scopuri ale ingineriei sociale. Nu va mai fi nevoie de cenzura, informatia va fi libera, însa posibilitatea de a o interpreta (în speta, posibilitatea multiplicarii palierelor interpretative) va fi un monopol de casta.

Altfel spus, diferenta dintre infobogati si infosaraci nu o va face nici televiziunea, nici retelele mobile, nici calculatorul, nici internetul, ci cartea clasica, cea cu file si coperti.

Va fi diferenta dintre cei capabili sa stapîneasca (prin interpretare) informatia si consumatorii de informatie (dependenti de o anumita schema de „digerare“ a acesteia). Aici se vede functia civica a culturii clasice si tot de aici e de sperat – dar nu într-un viitor apropiat – în revenirea ei. În rest cultura va fi doar atît: un domeniu al consumului privat.

În masura în care dimensiunea ei apologetica a cazut în desuetudine, ea nu mai prezinta nici un interes pentru stat (care e obiectivarea natiunii moderne) si e progresiv abandonata de acesta ca un sector neproductiv (continuînd un timp sa fie – în mod inertial – întretinuta). Sau e convertita într-o problema de imagine. Ca sa sintetizez: cultura umanista si-a pierdut principala ei functie sociala – aceea apologetica fata de statul national – si, în consecinta, a iesit din gratiile acestuia.

Ideile pe care ea le-a vehiculat de 300 de ani – acelea de natiune, de egalitate, de progres, de pace, de ordine rationala a cunoasterii si a societatii etc. – sunt astazi bunuri comune si „valori universale“ care se autoperpetueaza în lumea civilizata si se difuzeaza în restul lumii prin alte mijloace decît cele pe care le-a valorizat „cultura mare“. Astazi, fiecare cetatean se naste si creste în spiritul acestor valori în mod firesc, fara a mai fi nevoie sa si le însuseasca prin intermediul culturii sau al educatiei.

Cultura traditionala si principala ei modalitate de manifestare, educatia, si-au facut datoria: au creat statul modern, institutiile acestuia si modalitatile lui de legitimare. Si, în mod firesc, e momentul sa-si încredinteze mandatul progeniturilor lor. Prin urmare, nu cartea, ci programele institutionale sînt cele care vor asigura functia „culturalizatoare“ a zilei de mîine. La rîndul lor, aceste programe se vor exprima în niste scheme – simple, scurte si usor de asimilat – aplicabile imediat („în timp real“).

Cartea va fi pusa sub semnul a doua determinatii care vor functiona ca diferentiatori sociali: posibilitatea de a o achizitiona (pretul si limitarea circulatiei) si timpul necesar pentru a o aprofunda.

Ca domeniu al consumului privat, cartea va fi un bun printre altele al ofertei economice (la fel ca si bomboanele sau parfumurile de un anumit tip).

Educatia, la rîndul ei, se va reduce la asimilarea unor scheme clare si, mai ales, functionale. Restul îl va face – difuz, dar eficient – lumea în care traim. Cultura si, odata cu ea, cartea au devenit facultative.

Modernitatea si-a propus sa realizeze o lume întemeiata pe principiile ratiunii; contemporaneitatea a obiectivat (în tehnica, administratie etc.) ceea ce anterior ratiunea revendicase ca teritoriu al sau.

În acest sens, astazi actualizarea ratiunii nu mai e nici un proiect individual, nici unul colectiv – ci un dat factic (întrupat de un obiect sau de o institutie) printre alte date factice într-o lume care nu mai e expresia ratiunii, ci o suma de lucruri dintre care unele sînt depozitarele (lipsite de memorie) ale ratiunii, iar altele sînt pur si simplu.

Or, cultivarea ratiunii are sens doar daca lumea e de esenta rationala. Daca nu, ratiunea devine secunda, pentru ca nu mai e nimic de înteles – ci doar de actionat si de folosit –, iar locul întelegerii e luat de lupta pentru existenta.

În acest context, locul educatiei si al cartii îl iau experienta i-mediata si feedback-ul permanent cu realitatea. Cîteva zile la rînd am privit, pe fereastra, modul în care erau împachetate cartile din libraria orasului si-mi spuneam ca una din principalele legi ale ecologiei e aceasta: restrîngerea arealului duce progresiv la disparitia speciei. Si mi se parea ca noi toti, cei ce-am crezut si mai credem în carte, sîntem niste condamnati cu suspendare.

S-o spunem ca si stoicii: daca e în mersul lumii, n-avem de ce sa fim tristi.

Mihai Maci

 

Sine ira et studio 4 Sâmbătă, Martie 21, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 12:58 pm

iluminismul individualizat

Atît cît pot eu sa-mi dau seama, acesta e, în linii mari, proiectul educational al iluminismului. Vreme de doua secole acest proiect a functionat dînd nastere mai întîi Europei moderne si – prin aceasta – modernitatii planetare.

Iata însa ca, de cîteva decenii, proiectul acesta a intrat în criza. De ce? Si care e statutul acestei crize?

Voi raspunde transant: criza proiectului educational al modernitatii nu se datoreaza nici unor deficiente umane,

nici unora ale proiectului, ci – oricît de paradoxal suna – reusitei proiectului. E important sa sesizam faptul ca scopul pedagogiei individuale îl constituia pedagogia sociala, respectiv formarea unui corp social rational si national.

Or, cel tîrziu în anii ’60 ai secolului XX acest lucru e realizat. Esecul istoric al nazismului a eliminat tentatia unui nationalism structurat pe alte criterii decît cele rationale. Dupa „convalescenta“ ce a urmat razboiului s-a ajuns la conturarea unui alt echilibru al raportului dintre rational si national decît cel pe care-l cunoscuse lumea moderna.

Primatul Americii si dezvoltarea rapida a sectorului tehnologic în anii ’50–’80 (ambele consecinte ale razboiului) au scos – cel putin în parte – problema cetateniei de sub incidenta nationalului. Ascensiunea „specialistului“, atît în tehnica cît si în gestiunea socialului, reprezinta triumful absolut al metodei carteziene.
Fireste, eclipsarea nationalismului e legata de eclipsarea consecventa a disciplinelor umaniste, si asta deoarece „obiectul“ apologiei a devenit altul (bunastarea universala), ceea ce a dus, implicit, la schimbarea regulilor apologeticii. Nu literatura sau istoria pledeaza pentru bunastare, ci reclama, firma, brand-ul, catalogul etc.

Or, toate aceste noi forme ale apologeticii si-au creat o metoda proprie – care se dispenseaza aproape total de aportul disciplinelor umane. Acestora din urma nu le mai ramîne decît sa devina, în sfîrsit, „stiinte tari“, adica sa se integreze deplin ratiunii universale, dincolo de orice determinatie nationala. Istoricii vor ajunge astfel sa vorbeasca de agricultura Olteniei în perioada ocupatiei austriece (de pilda) la fel cum vorbesc inginerii de la barajul de la

Portile de Fier despre tipul turbinelor ce întretin functionarea centralei. Ceea ce înseamna ca particularizarea va dobîndi sens doar în functie de locul si de rolul temei particularizate în schema structurala a ansamblului.

În aceasta situatie, economia agricola a Olteniei în respectiva perioada va fi „un caz“, „un tip“, „o forma“ a structurii generale ce se cere înteleasa (aici, aceea a organizarii Imperiului Habsburgic), si nu reperul prin excelenta al întemeierii identitatii locale. Identitatea e data de întelegerea structurii, particularitatea (istorica sau regionala) acesteia e un

„domeniu de aplicatie“ al acestei structuri, la fel cum întretinerea turbinelor centralei de la Portile de Fier e un domeniu de aplicatie al cunostintelor generale de inginerie pentru specialistul din centrala.

Mecanismele imaginare pe care le gestionau disciplinele umane si-au pierdut importanta, pe de-o parte, în contextul ascensiunii altor forme de integrare nationala (de pilda, cele de tip administrativ), pe de alta, în urma reconfigurarii imaginarului social sub impactul mass-media. Ca atare, lipsite de dimensiunea lor apologetica (în raport cu statul national), precum si de monopolul lor asupra imaginarului colectiv, disciplinele sociale fie se modifica (stiintificizîndu-se si încadrîndu-se în corpul „stiintelor exacte“), fie intra în domeniul lui privacy, devenind o optiune subiectiva – printre altele – a anumitor indivizi (si, în consecinta, alimenteaza o anumita industrie a hobbyurilor).

Mihai Maci

 

~Sine ira et studio 3~ Marți, Martie 17, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 2:18 am

scara mostenirii trecute

Razboaiele religioase ale secolelor XVI–XVII s-au încheiat printr-un acord care a marginalizat ambele tabere aflate

în conflict (acord a carui formulare o dau primii teoreticieni englezi ai politicii): exista un teren de întelegere între beligeranti situat deasupra pozitiilor pe care le apara fiecare. Acest teren comun este acela al ratiunii.

Putem sa ne înversunam la nesfîrsit pro sau contra ideii ca traditia e necesara unei lecturi adecvate a Bibliei, însa

vom fi cu totii de acord ca 1 + 1 = 2. De acum înainte, referinta consensului social nu vor mai fi valorile religioase (caci, în definitiv, lungul razboi civil european de la începuturile modernitatii manifestase ad oculos criza acestora),

ci cele ale ratiunii. Structura lumii moderne nu mai e data de logica – insesizabila – a providentei divine, ci de aceea – inteligibila – a ordinii rationale. Iar aceasta ordine a ratiunii este formulata în liniile ei definitorii, de asemenea la începuturile modernitatii, de catre Descartes. Universalitatea ratiunii era recunoscuta cu mult înainte de Descartes, ceea ce aduce acesta nou este explicarea modalitatii în care aceasta poate fi aplicata – oriunde, oricînd si de catre oricine – în concret. Altfel spus, odata cu Descartes ratiunea nu mai e o categorie a umanului la modul general,

ci devine un instrument al actiunii umane. Devine metoda. Secolul XVII (cu Newton în primul rînd) aplica metoda carteziana cunoasterii, constituind astfel stiinta moderna; secolul XVIII o va aplica socialului, dînd nastere societatii moderne. Egalitatea sociala – pe care o afirma Revolutia franceza – are la baza principiul universalitatii ratiunii distribuite în mod identic tuturor. Aceasta constituie fundamentul ultim al vietii sociale (si de aici definirea contractualista a acesteia de catre Rousseau) si temeiul enuntarii si respectarii „drepturilor individului si ale cetateanului“. Mai mult: nu esti cetatean prin simplul fapt ca te nasti, ca om, cu posesia ratiunii, ci devii cetatean actualizînd capacitatile ratiunii, desfasurîndu-le în mod metodic si integrînd ratiunea individuala în aceea a societatii, în virtutea funciarei lor omologii. Stiinta, societatea (în speta, natiunea) si individul au acelasi „mod de a functiona“. Acesta e temeiul proiectului educativ al iluminismului: actualizarea metodica a capacitatilor ratiunii îl face pe individ capabil sa acceada deopotriva la cunoastere (adica la posibilitatea actiunii) si la cetatenie (adica la constiinta civica pe care se sprijina activitatea publica) – prin urmare, la acele elemente definitorii care sînt proprii umanitatii omului modern. Ceea ce am numit „cunoastere“ si „cetatenie“ determina cele doua axe majore ale educatiei moderne: domeniul stiintelor reale si cel al stiintelor umane. Ambele definesc, pentru omul modern, „cultura“. De remarcat faptul ca, înca de la început (ceea ce înseamna odata cu romantismul), între cele doua se manifesta o disensiune: disciplinele reale (exacte) vor deveni vectorul modernitatii universale, iar cele umane vor deveni vectorul modernitatii nationale. (De aceea, peste tot unde se pune problema statului national, disciplinele umane – în primul rînd istoria si literatura – au o functie apologetica. Si tocmai accentul lor apologetic, care le confera prestigiu social,

le depreciaza – ca „stiinte slabe“ – din optica stiintelor „pure“.) Înca ceva: cultura este o proprietate comuna nu doar unei anumite configuratii istorice (acestei generatii), ci întregii natiuni si umanitatii în ansamblul ei. Din acest motiv, mostenirea trecutului nu e un aspect muzeal, ci e parte integranta a proiectului pe care îl desfasoara prezentul. Aceasta mostenire, dimpreuna cu actualizarile ei, urmeaza a fi deopotriva un „loc al memoriei“ si o unealta în permanenta la îndemîna. Aceasta dubla functie o sintetizeaza cartea – ca principal instrument de învatamînt.

Si pentru omul modern, cartea nu e (în primul rînd) un mijloc de informare, ci unul de formare – ea e o expresie a metodei si un raport al extensiei ei în prezent. Citind, modernul îsi însuseste metoda si îsi asuma contemporaneitatea lui (adica acele date care îi dau posibilitatea actiunii în prezent). Mai e un lucru de meditat: faptul ca proiectul unei culturi generale („proprietate fara posesiune“ – cum spunea Noica) precede si deschide drumul stîngii socialiste. Cultura comuna precede proprietatea comuna. De acum înainte, ideea unei ordini sociale bazate pe o educatie elitista devine anacronica. Si tot de acum înainte, intelectualitatea va fi vectorul principal al gauchismului (la fel ca si al nationalismului).

Mihai Maci

 

[Sine ira et studio 2] Vineri, Martie 13, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 1:40 am

deschiderea livrescului spre invatamant

Lucrurile stau de aşa manieră astăzi încît menirea şcolii, deşi trece drept ceva de la sine înţeles, e – în fapt – destul de incertă. La cel mai general nivel se poate spune ca învatarea e o constanta funciara a umanului si, prin urmare, ca în acest domeniu nu se schimbă nimic esential, ci „totul se transformă“. Dificultatea e ca o asemenea punere a problemei nu clarifică nimic. Sigur, învatarea e universală, însa atît de universală încît nu i se aplică doar omului, ci întregii lumi vii. Scoala, în ceea ce o priveste, nu e totuna cu învătarea. Aceasta din urmă se întinde cu mult dincolo de limitele scolii: există o învătare elementară (a mersului, a vorbitului, a comportarii în societate etc.), o învatare aplicată (a meseriei din tată în fiu, a uceniciei, a hobby-urilor etc.), o învatare circumstantială (a descurcarii, a integrarii într-un anumit mediu, a dezvoltarii sensibilitătii fată de un lucru sau altul). Desi scoala face apel la toate acestea, nici una dintre ele nu constituie totusi obiectul ei direct. Toate aceste date tin de socializare, si nu de învatarea pe care o dispensează scoala. Se pare ca la ora actuală exista o tendintă tot mai generală de a se spune: menirea scolii e, în fond, aceea de a asigura si aprofunda această socializare elementară. Asta din doua motive: mai întîi pentru ca mediul traditional al acestei prime socializari – familia, comunitatea (sătească, parohiala, de breaslă etc.) – e pe cale de disparitie, ceea ce face ca aceasta învatare difuza sa treaca în sarcina învatamîntului institutional. Al doilea motiv e acela ca propriu-zisele cunostinte pe care le profeseaza scoala au cazut într-un oarecare discredit. Acesta se datoreaza în principal mutatiilor tot mai rapide ale cunoasterii din ultimul timp, care induc progresiv (dar tot mai sistematic) ideea ca lucrarile clasice sunt perimate. În fine, specializarea competent elor duce la ideea ca o cunoastere care altadata statea sub semnul culturii generale, astazi e taxata în cel mai bun caz ca diletantism, iar în cel mai comun caz ca o pierdere de vreme. Într-o lume în care Paginile aurii sînt o invitatie la apelul la specialist (în orice domeniu), faptul de a-ti mobila mintea cu informatii generale într-o directie sau alta pare o pasiune inutila. Fiecare trebuie sa stie sa faca ceva, pentru tot restul exista specialisti. Poate ar mai fi de adaugat un lucru – anarhia metodologica si factica a domeniilor de succes duce la concluzia ca pentru a reusi într-un asemenea domeniu cunostintele teoretice sînt atît de facultative încît e preferabil sa ne dispensam de ele. Nu numai ca nu ajuta, ci, dimpotriva, ele bruiaza, ocupa un loc si un timp care ar putea fi alocate cu mai mult profit altor lucruri. Fara îndoiala ca e ceva aici, însa socializarea institutionala e de alta natura decît aceea difuza realizata de familie sau de comunitate. E mai putin clar daca rezultatul lor e acelasi. A doua afirmatie curenta e aceea ca menirea scolii e cea de a realiza alfabetizarea. Ramîne sa ne întrebam ce anume înseamna alfabetizarea. E vorba oare doar de învatarea scrisului, a cititului (si a aritmeticii elementare)? Daca asa stau lucrurile, atunci se pun doua probleme: prima – daca nu cumva alfabetizarea e reductibila la socializarea primara (dat fiind ca traim într-o societate alfabetizata – de altfel, în mod curent deja familia este primul vector al alfabetizarii). A doua – daca odata cu terminarea alfabetizarii (adica, teoretic, a ciclului primar) nu cumva înceteaza si functia scolii. Problema e ca scrisul si cititul nu sînt de ajuns, mai trebuie învatat si la ce folosesc acestea. Pe de alta parte, multiplicarea limbajelor sociale face ca alfabetizarea sa nu mai poata asimilata cu stricta învatare a scrisului si a cititului în limba materna.
Astazi, învatarea limbii materne nu mai e suficienta, trebuie învatate si anumite limbaje domeniale (ale profesiilor), precum si limbajele – tot mai multe si mai complexe – ale spatiului public. Or, aici apare o noua problema: trebuie sa învatam cît mai multe asemenea limbaje, un minim numitor comun al lor sau doar unul singur – acela care ne intereseaza? E problema clasica: de ce trebuie un elev care se orienteaza catre domeniul umanist sa învete matematica si, reciproc, unul care se orienteaza spre stiintele aplicate sa studieze literatura? Atîta timp cît cultura generala reprezenta o valoare unanim acceptata, raspunsul la aceasta întrebare era considerat ca ceva de la sine înteles. Dar în momentul în care cultura generala nu mai înseamna mare lucru, problema se pune cu toata acuitatea. Cred ca la ora actuala, dincolo de consensul minimal asupra scrierii, lecturii si socotitului, alfabetizarea e o notiune total neclara. În acceptiunea curenta a termenului, scoala înseamna altceva. E una din expresiile proiectului generos si utopic al iluminismului. Care e „genealogia“ si care e structura acestui proiect?

Mihai Maci

 

( sine ira et studio 1) Miercuri, Martie 11, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 8:58 pm

hoinarind intre sinele livresti

O ştim bine de la Eliade (şi nu numai): topografia unei aşezări – sat, oraş, ce-o mai fi – nu provine din simpla juxtapunere a unor clădiri, ci e, mai înainte de toate, un spaţiu ordonat. Or, atunci cînd se vorbeşte de ordine, se vorbeşte implicit de o sumă de repere care structurează şi organizează spaţiul în cauză. Iar aceste repere se definesc în mod esenţial prin puternica lor încărcătură simbolică.
Spaţiul urbei se dispune ca oraş (sau ca sat) în jurul acelor repere simbolice care marchează realităţile „tari“ ale comunităţii respective: domeniul sacrului (biserică, templul, altarul de cult), domeniul consensului social (agora, instituţiile publice sau princiare, monumentele), domeniul valorilor comune (teatrul, filarmonica, şcoala, muzeul, librăria etc). E de remarcat faptul că domeniile productive (întreprinderile) au un statut periferic în raport cu aceste repere. De asemenea, în măsură în care o parcelă a urbei nu dispune de asemenea repere, ea se defineşte că un cartier, adică un spaţiu secund ce trimite spre centrul care, doar el, are funcţia de a investi marginalul.

În acest sens, disparitia unor asemenea repere simbolice (precum, de pilda, darîmarea bisericilor din centrul Bucurestiului sub Ceausescu) nu e o simpla reconfigurare a topografiei urbane, ci – în egala masura – (ca sa folosesc sintagma lui Nietzsche) o „reevaluare a tuturor valorilor“ comunitatii. Altfel spus, odata cu suprimarea unor asemenea centre nu dispare doar o cladire sau alta din harta orasului (si problema nu e aici aceea a distrugerii unui vestigiu istoric), ci – în primul rînd – se estompeaza pîna la stergere una din functiile simbolice ce constituie liantul vietii comune a oamenilor. Aici pot fi puse doua întrebari: una de natura cantitativa – cîte asemenea institutii pot fi evacuate din spatiul public fara ca respectiva comunitate sa-si piarda identitatea? (Ceea ce poate însemna fie ca ansamblul social se destrama într-o simpla populatie, fie ca se dizolva într-o comunitate mai larga.) Si a doua, de ordin calitativ – procesul se petrece univoc: adica suprimarea reperului duce la suprimarea functiei sau, si reciproc: disparitia treptata a functiei duce, finalmente, la „amputarea“ institutiei?

Dupa cum am spus, în cazul librariei la care ma refer lucrurile suna clar: functia ei s-a dezintegrat odata cu scaderea drastica a celor ce-i calcau pragul; ca atare, închiderea ei n-a fost rezultatul unei decizii arbitrare (sau cel putin asa se pretinde), ci consecinta actiunii „mîinii nevazute“ a parintelui economiei – Adam Smith –, dat fiind ca, într-adevar, numarul celor ce intra în librarie s-a redus simtitor. O atesta orice studiu sociologic asupra publicului cititor din România actuala. Cum se explica acest fapt? Sigur, ca peste tot, problema nu e ca ne lipsesc explicatiile, ci ca avem prea multe, si toate adevarate. De pilda, pretul cartii, care – pentru majoritatea potentialilor cumparatori – e de-a dreptul prohibitiv. În plus, nu exista nici o deosebire, la nivelul pretului, între cartea de cultura generala si cea de specialitate. Nu o data oamenii au de ales între carte si bunurile de stricta necesitate (alimente, haine etc.) si nu e greu de prevazut în ce directie înclina optiunile. Apoi, oferta de carte si distributia acesteia lasa mult de dorit. Sigur, e alta fata de ce era „pe vremuri“, însa e departe de a raspunde diversitatii de interese si de preferinte a prezentului. Intrînd într-o librarie obisnuita, poti ramîne cu impresia unui monopol exercitat de marile edituri, care, în cele din urma, îsi impun oferta lor, aplatizînd cererea consumatorilor. Într-un cuvînt, o proasta gestiune – atît a costului, cît si a distributiei cartii. Însa problema cea mai grava se afla altundeva. În speta, la institutia al carei simbol e cartea – la scoala.

Mihai Maci