Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

Spectroscopie steinhardtiană Sâmbătă, August 22, 2009

Filed under: babele si gerovitalu — academicianuNae @ 2:46 pm

o scrisoare nescrisa

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.

Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă justețea acestui fapt, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.

Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache sau vede absurdul ionescian anticipat în Căldură mare. Însă personajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Iertarea este „pragul paradisului”, zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, odată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.

Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.

La rândul ei, neseriozitatea este calitatea care permite distanţarea de absolutul intangibil. Ne referim aici la absoluturi concepute de om. Fiindcă odată cu întruparea lui Hristos, orice seriozitate în raport cu idealurile umane este periculoasă, susţine Karl Barth, teologul protestant citat în sprijinul argumentării.

„Nenorocita seriozitate” este cea „datorită căreia aşa-zişii buni mai vârtos decât aşa-zişii răi îşi acresc viaţa şi fac din lume un iad”.

Cele lumeşti sunt relative, iar acest fapt îl simt foarte bine personajele caragialiene. Ele se detaşează de tot ce este prea serios, fiindcă ştiu sau, mai degrabă, simt instinctiv că e foarte greu de stabilit o dreptate absolută. Dar acest simţ al relativizării vine, de fapt, dintr-un

„creştinism nesolemn şi neştiut, un creştinism latent, intrat în obiceiuri şi fapte mărunte” (p. 39).

Este vorba, mergând mai departe, de un simţ înnăscut al moderaţiei care temperează şi atenuează efectul practic al oricărei teorii, oricât de apetistantă ar fi ea. Acesta este lucrul pe care, susţine autorul, nu l-a înţeles Maiorescu şi anume că pentru orice fond nou va exista perpetuu reflexul de a-l reduce la o formă care nu poate să afecteze straturile de adâncime. Este o modalitate de protecţie izvorâtă din înţelepciune, o distanţă pe care şi-o ia organismul social românesc,

„o fidelitate faţă de glasul inimii şi al instinctului”. (p. 55)

Blândeţea, care nu e legată de prostie în mod direct și obligatoriu (cum cred unii), la care se adaugă acel Iartă-mă-te-iert de la care a plecat discuţia autorului, situează personajele lui Caragiale într-un paradis nedesăvârşit, cu siguranţă, însă

„o lume creştină a machiavelismului relativ” (p. 84).

Aici se relevă şi secretul scrisori: nostalgia paradisului. Cuvintele magice Iartă-mă-te-iert suprimă domnia Legii şi a fricii, strămutând personajele din finalul scrisorii sub semnul milei şi al fericirii. Pupat-toţi-Piaţa-Endependenţi are acelaşi sens fundamental, al împăcării apocatastazice. Răul a fost doar un rol pe care personajele l-au jucat, nu se permanentizează nu devine constitutiv sufletului lor. Într-adevăr, aspiraţia la paradis este una strâmbă şi compromisă, denaturată, dar care păstrează ceva din sensul ei creştin autentic, primar.

Ospăţul final face trecerea către cel de al doilea eseu (care mai descoperă o caracteristică semnificativă a sufletului românesc): Călătorului îi şade bine cu drumul. E vorba despre comesenie, pornind de la nuvela  lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Această comesenie însemnă de fapt că fericirea se poate realiza numai în prezenţa celuilalt. Alteritatea nu înseamnă iad, ci, dimpotrivă, rai, bunădispoziţie. Ne pare… bine (era cât pe ce să zic „rău”), domnule Sartre!

Polemizând cu evlavioşii prefăcuţi, Steinhardt evidenţiază că masa are un loc important în Scriptură, Împărăţia cerurilor fiind în numeroase rânduri comparată cu o masă. Cristos însuşi e prezentat mereu ca invitat la mesele unor oameni din diverse pături sociale. Până şi lucrarea pământească a Mântuitorului a început cu transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii.

Ospăţul nu înseamnă desfrâu, ci bunăvoinţă şi bucurie a insului multiplicată prin prezenţa celorlalţi. În aceeași notă, pâinea şi vinul sunt elementele pe care le foloseşte taina împărtăşirii. A vorbi despre pâine şi vin însemnă a vorbi în acelaşi timp despre viaţa biologică, dar şi despre cea spirituală, vinul simbolizând o înălţare din necesar şi concret spre supraterestru.

În altă ordine de idei, răspunzând puriştilor care se revoltă văzând preocuparea altora pentru cele necesare pântecelui, Steinhardt îl citează pe N. Berdiaev care afirmă că pâinea celuilalt este o datorie spirituală.

Concluziile Recenziei © Teofil Stanciu

Anunțuri
 

cu scociorâtorul măcelos Luni, August 17, 2009

Filed under: Uncategorized — academicianuNae @ 8:37 am

fonie insiretata cu ros

Îmi pun creierașul pe moațe zilele astea încercând să deslușesc taina de dincolo de fotbal. Mai precis, taina suporterilor și relația lor sinergică și elementară cu presa. Afundă treabă și puturoasă, de altfel.

Se făcea că – musai să o luăm pe acest ton de poveste, fiindcă astfel poate prindem valoarea simbolică și arhetipală a pățaniilor – o echipă de fotbal din România (Steaua) trebuia să joace cu una din Ungaria (Ujpest). Armia română declara sus și tare că nu are a se teme de armia ungurească. Deci lucrurile nu păreau să aibă motive să se împută. Asta până ce pravoslavnica presă românească a dat cu nasul de un filon de rating și încasări. Pentru cei care-și mai amintesc – că de săptămâna trecută multe s-au mai petrecut –, niște țicniți (altfel nu știu cum să le spun) au început să umble cu scociorâtorul (ăla de îi mai zice și microfon) printre oameni. Și au prins a-i întreba – țineți-vă bine de fotoliu – cu voce suavă: „O să fie măcel în Ghencea?” De unde a puiat sâmburelul lor cranian asemenea profunzime nu putem pentru ca să știm.

După ce atmosfera a fost ațâțată și zgândărită îndeajuns, aceiași țopârlani s-au pus la taste, așteptând, cu sufletul la gură și saliva șiroindu-le pe bărbie, desfășurarea „acțiunii”. Rezultatele nu au întârziat să apară. Fanii români – mânați mai mult de pandaliile ancestrale ori de euforiile bahice – au proptit de gardul cuștii lor un banner care îi batjocorea pe unguri. Cum presa deja își pregătise ogorul, acum culegea roadele, clătinând cu înțelepciune – acumulată probabil în curs de câteva ceasuri sau zile – din creștet. „Măi, măi, suporterilor decrepiți, asta știți voi să faceți? După ce v-am vorbit de măcel, după ce v-am întărâtat împotriva ungurilor dând pe post înjurăturile lor, voi așa știți să răspundeți? Dar se poate? De unde atâta violență?”

Astfel le grăia, cu dulceață în glas și dojană în peniță, blânda presă zgâtiilor de suporteri steliști. Un ziar cu mare circulație – și ediții gratuite – și-a cerut scuze de la maghiari într-un stil ce oscilează între patetism și aroganță. Citez doar puțin pentru exemplificare:
„…un banner mizerabil, postat lângă tricolorul nostru drag…”

Nu poți să nu te gândești îndată la Cațavencu ce plângea pentru soarta țărișoarei…

„Multora ne este greață de neomenii dintre noi.”

Cât spirit civic! Câtă solidaritate umană! Iată până unde ține umanismul și unde ne-a adus „progresul” perpetuu al societății omenești…

Între timp însă, tot presa românească nu uită să-i mai boscorodească oleacă pe unguri: că sunt amenințători, că sunt cei mai duri, că etc. De ce musai să le spună toate astea? Chiar pot fi considerate aceste parade de puberi tardivi – pe care le fac suporterii – informații?… Nu puteam exista fără înjurăturile ungurilor din Gara de Nord? Era musai să umble pipițele alea să vorbească despre măcel și alte chestii nasoale, zâmbind tâmp și naiv?

Povestea noastră (chiar dacă și-a pierdut din graiul mieros de cum a început) ajunge și la momentul care îmi dă cele mai mari bătăi de cap. Mă tot socotesc cum de jandarmeria, care era de față și care reprezintă statul român, nu a cules pur și simplu bannerul respectiv și să-l expedieze la reciclat textile. Forțele de ordine erau cele care puteau să stingă în fașă „subiectul de presă”.

De altă parte, dacă se știe că numai niște huligani au putut concepe acel soi de mesaj, cum se face că toată lumea îi dă atâta importanță? Dintr-odată, derbedeii se văd în centrul atenției. Se vorbește că cei care au debitat inepția respectivă sunt o minoritate, însă această minoritate se consideră că a fost în stare să jignească o țară. Ca să întărească ideea, s-a trezit și ziarul de care vă ziceam să își ceară scuze.

Dacă o familie are un copil mai debil, își cere scuze și explică stânjenită, dar nu dă comunicat de presă. De altă parte, atâta vreme cât nu s-a produs nicio daună ireparabilă, oricine ajunge să sufere vreo ofensă de la un copil debil nu-l ia în serios. Or aici nu există decât vexațiunea teoretică, fără alte complicații, și aceasta venită dintr-o genune a minții câtorva teribiliști. Chiar nu pot pricepe ungurii că respectivul banner n-a fost scris de „blajinul” popor român?

Se pare însă că scandalul a atras suficient de mult atenția încât să se pună problema sancționării echipei românești. Și totodată destul încât să-i întărâte și pe maghiarii de acasă. Probabil că și presa lor sportivă e la fel de avidă de oarece sânge proaspăt.

După ce mi-am încârligat neuoronii și am încercat să precep ceva, m-am ales cu următoarele constatări. (1) Instituțiile prin care statul exercită autoritatea legală nu pot/nu vor să aibă inițiativă, ci trebuie, probabil, să primească vreun ordin cu două zile înainte. (2) Presa este vârâtă până peste cap în tot rahatul ăsta care i se datorează într-o bună măsură. Dar se ascunde – prost și neconvingător – după pretenția că n-a făcut mereu decât să informeze. A făcut: a instigat! O parte dintre gazetarii fără discernământ pot fi considerați autori morali ai acelui banner! (3) Există o adevărată nevoie de a fi ofensat și de a lua în serios orice inepție. Acesta e spiritul veacului. Nu pricep nicicum de ce ar trebui ca un popor întreg să se victimizeze sau de ce simt nevoia unii să ia apărarea nației maghiare, din moment ce știm cu toții că acel mesaj nu este unul reprezentativ pentru atitudinea românilor față de maghiari. Această nevoie de a explica și disculpa e mai degrabă acuzatoare.
Până la urmă, parcă totuși este ceva între români și unguri, altfel n-ar avea sens toată tevatura. Unii își amintesc de autonomie teritorială, alții de Ungaria mare. Așadar, deși ne dăm drept frați europeni, continuăm să „valorificăm” vechile sensibilități. Problema nu s-a rezolvat în profunzime, ci doar la nivelul aparențelor. Dacă ce spun eu nu este nicidecum adevărat, atunci rămâne un mister cum poate să se ofenseze o națiune întreagă din cauză că o mână de rătăciți cu mintea a născocit un text de tipul: „maică-ta e proastă”. Cum misterioasă rămâne și nevoia pe care o resimte cealaltă nație de a se scuza că are în componență și derbedei sau oligofreni. De parcă cineva s-ar aștepta să nu existe asemenea specimene… ©Teofil Stanciu

 

Anticariatul duhului meu Sâmbătă, August 1, 2009

Filed under: boltari de hartie — academicianuNae @ 10:59 pm

anticariat

Chiar dacă, în prezent, cititul este o corvoadă pentru unii, o deprindere demodată pentru alţii sau o pierdere de vreme nelucrativă pentru cei dedicaţi capitalului, nu-mi vine să cred că cititul şi, desigur, scrisul – care trebuie să-l preceadă în ordinea logică a operaţiilor – au apărut doar ca un moft „cultural”. Vechii fenicieni, vechii summerieni, vechii egipteni sau chinezi, toţi au vrut să lase nişte urme descifrabile cu privire la lucrurile care li se păreau semnificative.

Într-o vreme mă gândeam să cercetez de unde vine nevoia omului de a povesti, dispoziţia lui ficţionară, necesitatea de a plăsmui în formă epică. Cred că cele două imperative au obârşie comună, într-o anumită măsură.

Opinez că scrisul ţine de lupta omului cu propria efemeritate, de eternitatea pe care o adulmecă sau vrea să o facă parte a istoriei sale personale. Şi cititul, pe de altă parte, poate fi pus în legătură cu imbolduri multiple: curiozitate (chiar indiscreţie morbidă), dorinţa de putere (cei care stăpâneau taina semnelor grafice aveau un ascendent asupra celorlalţi), respectul pentru strămoşi, reverenţa faţă de zei sau ritualuri, dar şi foamea de cunoaştere, neliniştea sufletească, nevoia de a înţelege marile momente ale vieţii.

Mă opun aşadar ideii că cititul şi scrisul sunt nişte deprinderi capricioase ale câtorva bizari cantonaţi în paseism şi nostalgii elitiste. Cred, mai degrabă, că cele două îndeletniciri ţin de anumite necesităţi ancestrale, iar lipsa lor e o amputare, un handicap afişat ostentativ ca semn de mare emancipare mentală şi comportamentală. Aşa cum moda dictează preeminenţa moralei subiective, de pildă, tot modele impun şi desuetudinea scrisului şi, îndeosebi, a cititului.

E foarte greu, când ai un interes, să faci distincţia între atitudinea gratuită, pledoaria dezinteresată, pe de o parte, şi comportamentul materialist, motivată pecuniar. Tocmai ăsta e acum cazul meu. Dincolo de argumentaţia mea mai mult sau mai puţin convingătoare stă faptul că deschid un anticariat. Din fericire, n-am remuşcări deloc pentru ceea ce am încercat să afirm, din cauză că nu vă pot aduce cu forţa în magazin. Nici nu cred, totodată, că i-aş fi putut covinge prin argumentele mele pe cei dezinteresaţi de lectură. Pe scurt, nu prea am de ce să-mi fac griji.

Pe cei doritori – şi care cunoaşteţi „cazierul” fostului Anticariat Narnia din Oradea – vă poftesc să reveniţi. De data asta la altă adresă: str. Primăriei, nr. 64/1, undeva pe partea stângă a străzii – cum se merge dinspre Centru – aproape de Biserica Emanuel. Cu toate că vechea echipă e oleacă modificată, vom încerca să ne păstrăm „năravurile” cunoscute, dar nu excludem şi deprinderea unora noi. Dacă enteresul o dictează…

Marea inaugurare va avea loc luni, 3 august, de la ora 10. Fără panglică şi fără şampanie – n-am mai avut bani şi pentru astea, dar dacă aduceţi careva cele necesare pentru un pentru un pahar de vorbă, ne „sacrificăm”. Sper că nu mă luaţi în serios. Veniţi numai cu bani de cumpărături. Sau veniţi să priviţi, să vă „spălaţi ochii” cum se zice prin Bihor. N-avem taxă de intrare.

Există deja un blog al anticariatului, pe care, la vremea potrivită, îl voi face de cunoscut.

Fie că v-aţi pus problema originii şi importanţei cititului, fie că ştiţi pur şi simplu că vă place să citiţi sau că nu vă place, dar sunteţi curioşi, sunteţi bineveniţi oricând îţi vrea. Întrebările, reclamaţiile, înjurăturile şi complimentele se primesc pe toate canalele disponibile. A, da, există şi o adresă de email a anticariatului (de la care, unii dintre dumneavoastră aţi primit deja – dacă n-a intrat la spam – un prim email care anunţa aceeaşi poveste): anticariat.oradea [a-rond] gmail [punct] com.

©Copyright Teofil Stanciu