Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

Spectroscopie steinhardtiană Sâmbătă, August 22, 2009

Filed under: babele si gerovitalu — academicianuNae @ 2:46 pm

o scrisoare nescrisa

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.

Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă justețea acestui fapt, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.

Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache sau vede absurdul ionescian anticipat în Căldură mare. Însă personajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Iertarea este „pragul paradisului”, zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, odată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.

Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.

La rândul ei, neseriozitatea este calitatea care permite distanţarea de absolutul intangibil. Ne referim aici la absoluturi concepute de om. Fiindcă odată cu întruparea lui Hristos, orice seriozitate în raport cu idealurile umane este periculoasă, susţine Karl Barth, teologul protestant citat în sprijinul argumentării.

„Nenorocita seriozitate” este cea „datorită căreia aşa-zişii buni mai vârtos decât aşa-zişii răi îşi acresc viaţa şi fac din lume un iad”.

Cele lumeşti sunt relative, iar acest fapt îl simt foarte bine personajele caragialiene. Ele se detaşează de tot ce este prea serios, fiindcă ştiu sau, mai degrabă, simt instinctiv că e foarte greu de stabilit o dreptate absolută. Dar acest simţ al relativizării vine, de fapt, dintr-un

„creştinism nesolemn şi neştiut, un creştinism latent, intrat în obiceiuri şi fapte mărunte” (p. 39).

Este vorba, mergând mai departe, de un simţ înnăscut al moderaţiei care temperează şi atenuează efectul practic al oricărei teorii, oricât de apetistantă ar fi ea. Acesta este lucrul pe care, susţine autorul, nu l-a înţeles Maiorescu şi anume că pentru orice fond nou va exista perpetuu reflexul de a-l reduce la o formă care nu poate să afecteze straturile de adâncime. Este o modalitate de protecţie izvorâtă din înţelepciune, o distanţă pe care şi-o ia organismul social românesc,

„o fidelitate faţă de glasul inimii şi al instinctului”. (p. 55)

Blândeţea, care nu e legată de prostie în mod direct și obligatoriu (cum cred unii), la care se adaugă acel Iartă-mă-te-iert de la care a plecat discuţia autorului, situează personajele lui Caragiale într-un paradis nedesăvârşit, cu siguranţă, însă

„o lume creştină a machiavelismului relativ” (p. 84).

Aici se relevă şi secretul scrisori: nostalgia paradisului. Cuvintele magice Iartă-mă-te-iert suprimă domnia Legii şi a fricii, strămutând personajele din finalul scrisorii sub semnul milei şi al fericirii. Pupat-toţi-Piaţa-Endependenţi are acelaşi sens fundamental, al împăcării apocatastazice. Răul a fost doar un rol pe care personajele l-au jucat, nu se permanentizează nu devine constitutiv sufletului lor. Într-adevăr, aspiraţia la paradis este una strâmbă şi compromisă, denaturată, dar care păstrează ceva din sensul ei creştin autentic, primar.

Ospăţul final face trecerea către cel de al doilea eseu (care mai descoperă o caracteristică semnificativă a sufletului românesc): Călătorului îi şade bine cu drumul. E vorba despre comesenie, pornind de la nuvela  lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Această comesenie însemnă de fapt că fericirea se poate realiza numai în prezenţa celuilalt. Alteritatea nu înseamnă iad, ci, dimpotrivă, rai, bunădispoziţie. Ne pare… bine (era cât pe ce să zic „rău”), domnule Sartre!

Polemizând cu evlavioşii prefăcuţi, Steinhardt evidenţiază că masa are un loc important în Scriptură, Împărăţia cerurilor fiind în numeroase rânduri comparată cu o masă. Cristos însuşi e prezentat mereu ca invitat la mesele unor oameni din diverse pături sociale. Până şi lucrarea pământească a Mântuitorului a început cu transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii.

Ospăţul nu înseamnă desfrâu, ci bunăvoinţă şi bucurie a insului multiplicată prin prezenţa celorlalţi. În aceeași notă, pâinea şi vinul sunt elementele pe care le foloseşte taina împărtăşirii. A vorbi despre pâine şi vin însemnă a vorbi în acelaşi timp despre viaţa biologică, dar şi despre cea spirituală, vinul simbolizând o înălţare din necesar şi concret spre supraterestru.

În altă ordine de idei, răspunzând puriştilor care se revoltă văzând preocuparea altora pentru cele necesare pântecelui, Steinhardt îl citează pe N. Berdiaev care afirmă că pâinea celuilalt este o datorie spirituală.

Concluziile Recenziei © Teofil Stanciu

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s