Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

șezăul capitonat cu economie hodorogită Luni, Septembrie 28, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 11:20 pm

criza economica

Toată lumea este de acord cu faptul că actuala criză este în primul rînd una de natură economică. Acest consens explicit se întemeiază pe consensul tacit al ultimelor două decenii în virtutea căruia economia a avut o pondere mai mare în viaţa comunităţilor şi a indivizilor decît în orice altă perioadă istorică. Dar cel din urmă consens este destul de straniu dacă ne gîndim că mutaţiile lui 1989 au fost privite în primul rînd ca evenimente politice. Mai pregnant decît în Occident, bicentenarul Revoluţiei Franceze era marcat în Est de mulţimi scandînd în pieţele marilor oraşe: „Libertate!“ Libertatea revendicată viza opresiunea şi represiunea care caracterizaseră timp de decenii viaţa politică şi culturală a ţărilor de dincolo de Cortina de Fier. Pe moment, euforia cuvîntului liber şi public a fost atît de mare, încît intelectualitatea estică (pe care revoluţiile au aruncat-o în avanscena vieţii publice) nu a realizat că, în „minunata lume nouă“, avangarda istoriei o reprezintă alianţa – sudată în ultimele decenii ale comunismului – dintre foştii nomenclaturişti şi underground-ul social al „procurării“. Cu alte cuvinte, cei care au realizat primii sensul mişcării spontane (dar de neoprit) a străzii: conţinutul noului „cadru“ nu îl reprezintă abstracţiile şi dezbaterile, ci ceva concret şi la îndemînă – prosperitatea.

Destul de repede, pentru cei mai mulţi, principala vină a comunismului nu mai era interzicerea problematizării publice, ci „stagflaţia“ care-i definise ultimele decenii. Libertatea proaspăt dobîndită nu se mai afirma în „beţia de cuvinte“ din perioada manifestaţiilor stradale şi a primelor luni ale „televiziunilor libere“, ci în saltul vizibil al „nivelului de viaţă“. Văzută dinspre Occident, lumea estică nu se definea neapărat prin sechelele totalitarismului, ci mai curînd prin sărăcia ei. Căderea comunismului a însemnat, pentru Vest, nu doar o victorie ideologică, ci şi o imensă oportunitate economică: Estul devenise un bazin de mînă de lucru ieftină şi un debuşeu deopotrivă al produselor occidentale şi al acelor „mari afaceri“ (cu noile guverne) pe care moralitatea burgheză le condamnă doar atunci cînd eşuează. Lumea occidentală îşi avea motivele ei de euforie: căderea comunismului venea în momentul convalescenţei după terapiile de şoc ale monetariştilor (consecvente problemelor economice ale anilor ’70) şi era sincronă cu boom-ul tehnologiilor informaţiei.

Absenţa unui concurent ideologic (şi eliberarea de angoasele confruntării nucleare), valabilitatea reţetelor liberale (bazate pe acumulare şi reinvestiţie), emergenţa net-work-ului la scară globală au transformat planeta într-o piaţă unică şi piaţa într-o ideologie planetară. Evenimentul decisiv al acesteia a fost globalizarea consumului de masă. Pentru prima dată în istorie interdependenţa celor trei piloni ai economiei (producţia, comerţul şi consumul) a devenit factorul determinant al unei gîndiri asupra lumii care ordonează geografia, demografia, politica, administraţia şi, în cele din urmă, cunoaşterea. Economia clasică ne spune că acţiunea dezordonată (căci motivată de propriul interes) a agenţilor economici creează tendinţe a căror întrepătrundere realizează o reţea care rezistă oricărei presiuni ce nu include Statul şi care îşi poate recompune textura destrămată local de şocuri imprevizibile. Elasticitatea acestei reţele se baza pe echilibrul dintre dependenţa reciprocă a nodurilor ei şi multitudinea polilor de dependenţă.

Problema economiei ultimelor decenii este aceea că a accentuat dependenţele creînd în acelaşi timp un număr redus de poli care implică mai mult decît strictul mecanism economic: Statul – fie prin măsuri economice protecţioniste, fie prin asistenţa socială, media, tehnologii care depăşesc posibilitatea de susţinere a unor agenţi economici individuali etc. Procesul de expansiune a economiei a fost dublat de o tendinţă de concentrare a acesteia. Dependenţele dintre diversele sectoare ale producţiei, comerţului şi consumului (care duc la scurtarea timpilor – şi a costurilor – de producere, transport şi desfacere) au dus la eliminarea progresivă a producţiei artizanale (necompetitivă) şi, în cele din urmă, la integrarea sectoarelor economiei de masă în structuri din ce în ce mai largi. Astăzi, aspectul acestora din urmă tinde să devină cel al unor economii-continente. Avantajul lor e acela al interconectării care – în perioadele faste – permite simultan creşterea continuă a productivităţii şi scăderea costurilor. Dezavantajul e acela că orice undă de şoc vizează întregul edificiu şi, departe de a se localiza (cum o cere economia clasică), ea se propagă, antrenînd dezechilibre din ce în ce mai mari.

Explicaţia crizei actuale se focalizează pe volatilitatea pieţelor financiare ca o consecinţă a speculei imobiliare. Se poate ca aceasta să fie cauza imediată a derapajului pe care-l trăim, însă raţiunea lui profundă ţine de concentrarea pe care o impune mondializarea consumului de masă. În mod fatal, această concentrare e preţul binefacerilor economiei actuale; doar graţie ei clasa medie de pretutindeni (atît de deosebită în funcţie de zone geografice şi tradiţii politico-culturale) poate accede la prosperitatea promisă tuturor sub semnul noului mileniu. Dat fiind că nu există (şi nici nu e dezirabilă) o limitare a consumului de masă, nu e previzibilă nici o frînare a acestei concentrări. Mai mult sau mai puţin, viitorul va aparţine acestor imense agregate economice extinse la scară continentală (Statele Unite, China, India, Brazilia) care, beneficiind deopotrivă de resurse, populaţie imensă şi sprijinul statului, vor fi capabile să susţină o rată de reinvestiţie în economie care să asigure o permanentă retehnologizare graţie căreia se va produce mai mult şi mai ieftin. Pentru aceasta e necesară o masivă acumulare şi, implicit, este prohibită politica socială care duce la dispersia profiturilor.

Criza se poate dovedi un impuls în direcţia concentrării economice în măsura în care va constitui levierul cu ajutorul căruia va fi dislocat statul asistenţial. Există două tipuri de creştere economică: prima e cea extensivă – care corespunde perioadelor de prosperitate şi optimism economic –, bazată pe cucerirea unor noi pieţe şi actualizarea permanentă a ofertei. Cealaltă modalitate constă în conservarea producţiei existente, dar cu micşorarea costurilor. Or, la ora actuală, cele mai mari costuri se dovedesc a fi cele umane. Ca atare, în vreme de criză numele micşorării costurilor e, în fapt, disponibilizare. Însă nimeni nu cîştigă dacă statul (prin politicile de asistenţă socială – finanţate tot din impozitele celor ce lucrează) preia asupra lui costurile pe care economia productivă nu le mai poate susţine. De aceea, statutul disponibilizaţilor e incert. În buna logică clasică, disponibilizarea ar trebui să fie pentru ei o modalitate de a-i forţa să înceapă o afacere pe cont propriu, însă (dincolo de dependenţa lor faţă de locul de muncă anterior) lumea concentrării nu e propice micilor afaceri. Indiferent de retorica publică, ei vor fi abandonaţi în profitul producătorilor, de la care se aşteaptă relansarea economică.

Probabil că această retragere a statului asistenţial se va produce în primul rînd în ţările în care nu există o tradiţie a rezistenţei sindicale faţă de deciziile statului ori ale patronatului şi în care ideea democratică a fost parţial compromisă de eşecul a nenumărate „reforme“. Însă şi acest abandon social îşi are riscurile lui: dincolo de o anumită limită, el riscă să limiteze consumul pînă la pragul la care producţia însăşi devine neprofitabilă. Abia atunci se va ajunge cu adevărat la blocajul economic. Deşi pe seama statului sînt puse cele mai mari aşteptări, opţiunile lui în actuala situaţie sînt destul de mici: nu poate stimula producţia (decît în maniera dezastruoasă a „stocurilor“ comuniste), nu poate controla fluxurile comerciale (care, deja, sînt globale şi implică actori suprastatali) şi nu poate încuraja consumul (decît recurgînd la catastrofa inflaţiei – deoarece ar trebui să folosească venituri pe care nu le are). Efectul de bumerang al crizei e acela de a pune sub semnul întrebării nu atît economia, cît statul modern.

Phd Mihai Maci

Anunțuri
 

Dezvrajirea sincopei speculative Vineri, Septembrie 25, 2009

Filed under: bandajul serilor — academicianuNae @ 1:22 pm

sincopari

Luînd de bune afirmaţiile mass-media – cu menţiunea că, pentru aceasta, caracteristicile definitorii ale „evenimentului“ sînt noutatea şi spectaculozitatea –, actuala criză pare a se înrudi mai curînd cu cele clasice: ea se înfăţişează ca un seism imprevizibil, care zguduie violent edificiul economic şi social construit cu atîta grijă şi atîtea eforturi în epoca postbelică. O astfel de perspectivă (optimistă) contrapune şocului actual creşterea economică (legată de globalizarea fluxurilor comerciale), expansiunea democraţiei (consecinţă a eşecului totalitarismelor), stabilitatea politică şi socială (de după încheierea lungului „război civil al secolului XX“), accentuarea vizibilităţii şi a ponderii contextelor locale (datorată dezvoltării şi universalizării noilor tehnologii) care – toate – s-au tradus, pînă mai ieri, într-o constantă creştere a nivelului de viaţă la o scară şi cu un ritm fără precedent în trecut. Avantajul acestei modalităţi de raportare la istoria recentă e acela că ea le oferă nostalgicilor supapa refugiului în memoria scurtă; dezavantajul ei e acela că se dovedeşte incapabilă de a explica sincopa crizei altfel decît prin maşinaţii (mai mult sau mai puţin oculte) ale unor „grupuri de interese“ dificil localizabile.

O perspectivă mai lucidă ar lua în considerare simptomele crizei dinaintea crizei: epuizarea resurselor energetice, instabilitatea economiei speculative, revenirea pe scena politică a „dictaturilor cu faţă umană“, proliferarea regiunilor necontrolabile în ţările sărace, destabilizarea economico-socială a ţărilor bogate de către valurile permanente de emigranţi economici, explozia terorismului, războaiele fără perspectivă de încheiere, desubstanţializarea ONU, eşecul administrativ al proiectului european, alterarea mediului (cu consecinţe imprevizibile) etc. „Complexitatea“ (invocată din ce în ce mai des – în legătură cu orice situaţie) începea să funcţioneze ca un pseudonim al ininteligibilului, menit a justifica blocajele ori derapajele deciziilor importante.

Dezavantajul acestei perspective stă în „dezvrăjirea“ unui trecut proxim pe care l-am trăit, neproblematic, în exaltarea creşterii veniturilor şi diversificării posibilităţilor de cheltuire a lor. Avantajul ei constă în faptul de a ne înfăţişa criza de azi ca fiind faza acută a unei stări de lucruri care s-a cronicizat vreme de (cel puţin) două decenii. În mod difuz, cu toţii sîntem conştienţi de faptul că nu „deficitele financiare“ ale crizei pe care o traversăm au creat problemele evocate mai sus, însă – la fel de difuz – cu toţii aşteptăm, după confruntarea cu paroxismul crizei, rezolvarea lor.

În trecut, acumularea insolubilelor avea ca efect creşterea presiunii în corpul social pînă la punctul în care aceasta exploda violent sub forma războiului (extern) ori a revoluţiei (ca război intern). Menirea războiului în lumea clasică era aceea de a forţa o schimbare pe care politica (internă) sau diplomaţia (externă) erau incapabile a o determina pe cale paşnică. În ziua de astăzi, lucrurile stau de aşa manieră încît noi proiectăm în criză aceleaşi angoase şi aceleaşi speranţe pe care înaintaşii noştri le proiectau în război. Atîta doar că păstrăm în memorie experienţa catastrofală a celor două războaie mondiale şi discreditarea (chiar de către revoluţionari) a ideii de revoluţie.

În măsura în care criza este erupţia unor tensiuni acumulate într-un timp mai lung şi în măsura în care de la ea se aşteaptă instaurarea unei ordini care să dezamorseze aceste tensiuni, forma pe care o va lua în viitorul proxim va fi aceea – paradoxală – a unui „război pe timp de pace“. Protagoniştii acestui „război“ nu vor mai fi, ca în trecut, armatele, ci economia şi administraţia.

Phd Mihai Maci

 

Incertul crizat nelocalizabil Joi, Septembrie 17, 2009

Filed under: baloane de vibratii — academicianuNae @ 1:23 pm

baloane de crize

În „epoca clasică“, criza – întruchipată fie de catastrofa naturală, fie de cea socială – era ceva radical: venea fulgerător, expunea oamenii unor riscuri grave şi, apoi, dispărea la fel de fulgerător. De aceea, oamenii se raportau la ea ca la o probă care le punea la încercare capacitatea de rezistenţă, deopotrivă fizică şi spirituală. În lumea noastră, criza e permanentă: totul e o criză şi totul e în criză. Ne naştem cuprinşi într-o criză universală (a resurselor, a mediului, a politicului, a gîndirii) de care – atunci cînd riscăm luciditatea – ştim că nu vom scăpa şi cu care, asemeni celor operaţi cu boala lor, va trebui să compunem întreaga viaţă. „Depăşirea crizei“ are sens într-o lume tradiţională, în care – dincolo de ordaliile momentului – e vorba de regăsirea unui status quo ante crisis, a unui timp stabil şi ordonat care funcţionează ca un reper absolut şi ca o garanţie a normalităţii.

În modernitate, criza nu e niciodată depăşită în sensul revenirii la o stare de lucruri anterioară.

Dimpotrivă, modernitatea însăşi ni se înfăţişează ca o criză perpetuă care face ca trecutul să devină nelocalizabil şi incert deoarece el nu (mai) e decît o funcţie a prezentului. Tocmai în virtutea acestui fapt el poate fi permanent „revizitat“ (şi redimensionat), dar nu poate fi niciodată regăsit. Nu mai avem unde ne întoarce; sîntem condamnaţi să înaintăm. Acest lucru înseamnă – implicit – că recursul la trecut nu ne mai poate salva. Modernitatea nu vizează „ieşirea din criză“, ci asumarea acesteia, integrarea şi „punerea la lucru“ a „negativului“ în marşul inexorabil al „progresului“. La modul cel mai optimist, viitorul nu e un timp din care crizele au fost evacuate, ci unul în care enorma lor forţă distructivă poate fi convertită într-o forţă productivă.

Însă această optică pune două probleme majore: prima e aceea că nimeni nu deţine schema formală a acestei conversii. Iar cea de-a doua e dată de faptul că, atîta timp cît gîndim în perspectiva conversiei, riscăm să pierdem din vedere radicalitatea confruntării cu ceva mai adînc decît criza însăşi. Inevitabilă, criza este orizontul omului contemporan care nu mai e nici peregrin prin timp, nici făuritor al istoriei, ci prizonier al acesteia. Atunci cînd omul are perspectiva ieşirii din criză, îşi adună toate forţele pentru „bătălia finală“; cînd ştie că criza e veşnică, nu-i mai rămîne decît resemnarea – trebuie să se obişnuiască cu asta. Sau, cum a spus-o cîndva un împărat, să accepte inacceptabilul.

Phd Mihai Maci

 

Transgresarea coextensivităţii duplicitare Luni, Septembrie 7, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 3:37 pm

violoncelus coextensitus

sufocantă traversare polifonică

livrată cu obnubilante diversităţi demachiate

suspiciuni oncogenice distilate

licărite prin dezvăluiri denologice