Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

șezăul capitonat cu economie hodorogită Luni, Septembrie 28, 2009

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 11:20 pm

criza economica

Toată lumea este de acord cu faptul că actuala criză este în primul rînd una de natură economică. Acest consens explicit se întemeiază pe consensul tacit al ultimelor două decenii în virtutea căruia economia a avut o pondere mai mare în viaţa comunităţilor şi a indivizilor decît în orice altă perioadă istorică. Dar cel din urmă consens este destul de straniu dacă ne gîndim că mutaţiile lui 1989 au fost privite în primul rînd ca evenimente politice. Mai pregnant decît în Occident, bicentenarul Revoluţiei Franceze era marcat în Est de mulţimi scandînd în pieţele marilor oraşe: „Libertate!“ Libertatea revendicată viza opresiunea şi represiunea care caracterizaseră timp de decenii viaţa politică şi culturală a ţărilor de dincolo de Cortina de Fier. Pe moment, euforia cuvîntului liber şi public a fost atît de mare, încît intelectualitatea estică (pe care revoluţiile au aruncat-o în avanscena vieţii publice) nu a realizat că, în „minunata lume nouă“, avangarda istoriei o reprezintă alianţa – sudată în ultimele decenii ale comunismului – dintre foştii nomenclaturişti şi underground-ul social al „procurării“. Cu alte cuvinte, cei care au realizat primii sensul mişcării spontane (dar de neoprit) a străzii: conţinutul noului „cadru“ nu îl reprezintă abstracţiile şi dezbaterile, ci ceva concret şi la îndemînă – prosperitatea.

Destul de repede, pentru cei mai mulţi, principala vină a comunismului nu mai era interzicerea problematizării publice, ci „stagflaţia“ care-i definise ultimele decenii. Libertatea proaspăt dobîndită nu se mai afirma în „beţia de cuvinte“ din perioada manifestaţiilor stradale şi a primelor luni ale „televiziunilor libere“, ci în saltul vizibil al „nivelului de viaţă“. Văzută dinspre Occident, lumea estică nu se definea neapărat prin sechelele totalitarismului, ci mai curînd prin sărăcia ei. Căderea comunismului a însemnat, pentru Vest, nu doar o victorie ideologică, ci şi o imensă oportunitate economică: Estul devenise un bazin de mînă de lucru ieftină şi un debuşeu deopotrivă al produselor occidentale şi al acelor „mari afaceri“ (cu noile guverne) pe care moralitatea burgheză le condamnă doar atunci cînd eşuează. Lumea occidentală îşi avea motivele ei de euforie: căderea comunismului venea în momentul convalescenţei după terapiile de şoc ale monetariştilor (consecvente problemelor economice ale anilor ’70) şi era sincronă cu boom-ul tehnologiilor informaţiei.

Absenţa unui concurent ideologic (şi eliberarea de angoasele confruntării nucleare), valabilitatea reţetelor liberale (bazate pe acumulare şi reinvestiţie), emergenţa net-work-ului la scară globală au transformat planeta într-o piaţă unică şi piaţa într-o ideologie planetară. Evenimentul decisiv al acesteia a fost globalizarea consumului de masă. Pentru prima dată în istorie interdependenţa celor trei piloni ai economiei (producţia, comerţul şi consumul) a devenit factorul determinant al unei gîndiri asupra lumii care ordonează geografia, demografia, politica, administraţia şi, în cele din urmă, cunoaşterea. Economia clasică ne spune că acţiunea dezordonată (căci motivată de propriul interes) a agenţilor economici creează tendinţe a căror întrepătrundere realizează o reţea care rezistă oricărei presiuni ce nu include Statul şi care îşi poate recompune textura destrămată local de şocuri imprevizibile. Elasticitatea acestei reţele se baza pe echilibrul dintre dependenţa reciprocă a nodurilor ei şi multitudinea polilor de dependenţă.

Problema economiei ultimelor decenii este aceea că a accentuat dependenţele creînd în acelaşi timp un număr redus de poli care implică mai mult decît strictul mecanism economic: Statul – fie prin măsuri economice protecţioniste, fie prin asistenţa socială, media, tehnologii care depăşesc posibilitatea de susţinere a unor agenţi economici individuali etc. Procesul de expansiune a economiei a fost dublat de o tendinţă de concentrare a acesteia. Dependenţele dintre diversele sectoare ale producţiei, comerţului şi consumului (care duc la scurtarea timpilor – şi a costurilor – de producere, transport şi desfacere) au dus la eliminarea progresivă a producţiei artizanale (necompetitivă) şi, în cele din urmă, la integrarea sectoarelor economiei de masă în structuri din ce în ce mai largi. Astăzi, aspectul acestora din urmă tinde să devină cel al unor economii-continente. Avantajul lor e acela al interconectării care – în perioadele faste – permite simultan creşterea continuă a productivităţii şi scăderea costurilor. Dezavantajul e acela că orice undă de şoc vizează întregul edificiu şi, departe de a se localiza (cum o cere economia clasică), ea se propagă, antrenînd dezechilibre din ce în ce mai mari.

Explicaţia crizei actuale se focalizează pe volatilitatea pieţelor financiare ca o consecinţă a speculei imobiliare. Se poate ca aceasta să fie cauza imediată a derapajului pe care-l trăim, însă raţiunea lui profundă ţine de concentrarea pe care o impune mondializarea consumului de masă. În mod fatal, această concentrare e preţul binefacerilor economiei actuale; doar graţie ei clasa medie de pretutindeni (atît de deosebită în funcţie de zone geografice şi tradiţii politico-culturale) poate accede la prosperitatea promisă tuturor sub semnul noului mileniu. Dat fiind că nu există (şi nici nu e dezirabilă) o limitare a consumului de masă, nu e previzibilă nici o frînare a acestei concentrări. Mai mult sau mai puţin, viitorul va aparţine acestor imense agregate economice extinse la scară continentală (Statele Unite, China, India, Brazilia) care, beneficiind deopotrivă de resurse, populaţie imensă şi sprijinul statului, vor fi capabile să susţină o rată de reinvestiţie în economie care să asigure o permanentă retehnologizare graţie căreia se va produce mai mult şi mai ieftin. Pentru aceasta e necesară o masivă acumulare şi, implicit, este prohibită politica socială care duce la dispersia profiturilor.

Criza se poate dovedi un impuls în direcţia concentrării economice în măsura în care va constitui levierul cu ajutorul căruia va fi dislocat statul asistenţial. Există două tipuri de creştere economică: prima e cea extensivă – care corespunde perioadelor de prosperitate şi optimism economic –, bazată pe cucerirea unor noi pieţe şi actualizarea permanentă a ofertei. Cealaltă modalitate constă în conservarea producţiei existente, dar cu micşorarea costurilor. Or, la ora actuală, cele mai mari costuri se dovedesc a fi cele umane. Ca atare, în vreme de criză numele micşorării costurilor e, în fapt, disponibilizare. Însă nimeni nu cîştigă dacă statul (prin politicile de asistenţă socială – finanţate tot din impozitele celor ce lucrează) preia asupra lui costurile pe care economia productivă nu le mai poate susţine. De aceea, statutul disponibilizaţilor e incert. În buna logică clasică, disponibilizarea ar trebui să fie pentru ei o modalitate de a-i forţa să înceapă o afacere pe cont propriu, însă (dincolo de dependenţa lor faţă de locul de muncă anterior) lumea concentrării nu e propice micilor afaceri. Indiferent de retorica publică, ei vor fi abandonaţi în profitul producătorilor, de la care se aşteaptă relansarea economică.

Probabil că această retragere a statului asistenţial se va produce în primul rînd în ţările în care nu există o tradiţie a rezistenţei sindicale faţă de deciziile statului ori ale patronatului şi în care ideea democratică a fost parţial compromisă de eşecul a nenumărate „reforme“. Însă şi acest abandon social îşi are riscurile lui: dincolo de o anumită limită, el riscă să limiteze consumul pînă la pragul la care producţia însăşi devine neprofitabilă. Abia atunci se va ajunge cu adevărat la blocajul economic. Deşi pe seama statului sînt puse cele mai mari aşteptări, opţiunile lui în actuala situaţie sînt destul de mici: nu poate stimula producţia (decît în maniera dezastruoasă a „stocurilor“ comuniste), nu poate controla fluxurile comerciale (care, deja, sînt globale şi implică actori suprastatali) şi nu poate încuraja consumul (decît recurgînd la catastrofa inflaţiei – deoarece ar trebui să folosească venituri pe care nu le are). Efectul de bumerang al crizei e acela de a pune sub semnul întrebării nu atît economia, cît statul modern.

Phd Mihai Maci

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s