Florile fâneţelor îmbălsămează văzduhul

Pe creasta rotunda a dealului, un stejar singuratec sprijina

bolta cerului ca o conada.E batran; poate supravietuitorul

unei paduri ce de mult nu mai este.E obosit, caci in fiecare

primavara, mugurii plesnesc din ce in ce ma tarziu.Iar vantul,

in fiecare an ii frange crengi uscate, din ce in ce mai multe…

Pana la stejarul acesta intunecat, unde copil, credeam ca se reazama

cerul ca o cupola de sticla, imi plimb uneori serara, singuratatea.

Poteca suie printre ogoare ghiftuite de ploi.

Un rasuflet de vant se strecoara umed, tremura frunza

porumbului cu un fasait sonor, risipeste mireasma fanatului

cosit departe, in vale.Si soarele coboara intr-o tacere

care nelinisteste gazele.

Stejarul cu trunchiul torturat de furtuni, ma primeste

atunci sub frunzisul lui ca intr-un adapost familiar.

El ma intoarce cu ani in urma, cand lumea sfarsia

la dunga vanata a padurii: cand nu gustasem

inca din bautura amara a himerelor.Intinerit, simt alt sange,

mai vioi, pulsandu-mi in artere.Un optimism timid si

neindemanatec, incolteste iar de sub cenusa trecutului.

Cu ochii cuprind toata valea desfasurata la piciorele mele

ca un covor policrom, fertil ca un tinut binecuvantat.

Copacii inalta departe umbre romantice, ca in peisagiile divinului Corot…

Ce tihna si ce maretie aci, in ceasul acesta cand la voi, acolo,

se aprind luminile vitrinelor, gem cafenelele, se’insiruie

procesiunea echipajelor, se revarsa trecatori prea multi

pentru trotuarele neincapatoare, si cand larma multimii e taiata

de strigatele vanzatorilor de ziare, ce va arunca ultima editie

cu proaspetele stiri de senzatie.

Ce lecuit de rataciri pasesc indarat, spre cuibul cenusiu

sub streasina unde doarme perechea mea de randunele.

Si cu cata tihna voi deschide diseara cartea lui Carlyle,

la pagina stelelor tacute.

Fiul lui Dimitrie Petrescu

Publicitate