Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

Relicvarul comutator Miercuri, Iunie 30, 2010

Filed under: bandajul serilor — academicianuNae @ 8:10 pm

( un poem scris pe un evantai)

Metafore de reverii ondulate le izbesc prin declicuri suscitate

Prelungiri mistuite în limbaj le ameninţ cu parafrazări şuşotite

Rostesc lumini pe fiecare clipă intersectată sensibil spre vârf

 

Tea should be taken in solitude Marți, Iunie 29, 2010

Filed under: buzz(e) — academicianuNae @ 10:58 am

Pe cutia de ceai am gasit un citat de C.S. Lewis :

You can never get a cup of tea large enough to suit me.  

 

Până şi stelele au încreţit în ascuns Miercuri, Iunie 23, 2010

Filed under: bandajul serilor — academicianuNae @ 9:57 am

Am greblat

în negări absente

în recifuri estetice

în cartografieri metalice

în înstelări desculţate

 

Arhipelagul penuriei

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 9:30 am

Vingt ans aprés începe să se contureze un consens în ceea ce priveşte situarea “începutului sfîrşitului” regimurilor comuniste la jumătatea anilor ’70, timp din care datează publicarea în Occident a “Arhipelagului Gulag” al lui Soljeniţîn, semnarea de către statele comuniste a “celui de-al treilea coş” de la Helsinki – care deschide calea legitimării mişcărilor pentru drepturile omului, alegerea unui papă polonez şi cele două şocuri petroliere din ‘73 şi ’79. Puţină lume plasează printre evenimentele care marchează această turnură unul, e drept, mai puţin vizibil dar decisiv pentru soarta comunismului: ieşirea din producţie a ultimelor generaţii care luau munca în serios.

Născute la începutul secolului, într-o lume (încă) tradiţională, aceste generaţii traversaseră două războaie mondiale plus perioada – mai peste tot asimilabilă unui război civil – a instaurării comunismului în care energia lor latentă fusese “domesticită” (adesea cu forţa) şi canalizată spre realizarea proiectului de modernizare pe care şi-l propun – programatic – noile puteri estice.. Obişnuite să muncească fără a întreba de ce, mulţumindu-se cu puţin, capabile să o ia (iarăşi şi iarăşi) de la zero, aceste generaţii interbelice sînt cele cărora li se datorează decolarea economiilor estice la finele anilor ’50 şi pe parcursul anilor ’60.

Dacă, în această perioadă, comunismul a reuşit – vizibil – să modernizeze o lume arhaică, acest fapt nu se datorează “măreţiei viziunii sale”, ci faptului că a avut puterea de a-şi aservi şi de a controla eficient o enormă masă de mînă de lucru, cel mai adesea necalificată (iar atunci cînd era calificată, bine pregatită), dar dispusă – contra unor costuri minime – să presteze orice muncă (mai ales cele grele, legate de creearea infrastructurii teritoriale şi industriale). Pe masiva exploatare a acestor generaţii (cărora relativa destindere necesară expansiunii economiei le apărea paradisiacă în raport cu valurile de teroare ce loviseră toate straturile societăţii în anii instaurării comunismului şi cu violenţa anterioară a războiului) se bazează rata de acumulare care permite nu doar dezvoltarea industriilor, ci şi urbanizarea ce acompaniază deplasarea forţei de muncă.

Fără a cădea în tentaţia idealizării trecutului şi a unor generaţii care nu au fost doar martore pasive, ci şi actori ai tragediilor acestei perioade, modul în care oamenii acelui timp înţelegeau să muncească era în bună măsură diferit de cel al generaţiilor următoare. Chiar după “ieşirea din producţie” au continuat să se mulţumească – pe fondul crizei economice a comunismului – cu foarte puţin, adesea revenind în lumea rurală pe care o părăsiseră în tinereţe, pentru a-şi susţine – după măsura puterilor – copiii deja integraţi mediului urban. E un fapt: revoluţiile estice nu au fost opera bătrînilor, ci a tinerilor care, crescuţi în alte condiţii, aveau alte orizonturi de aşteptare şi, implicit, o mai acută percepţie a comunismului falimentar.

Această a doua generaţie a Estului comunist a crescut într-o lume mai stabilă decît cea a părinţilor lor şi a “intrat în producţie” în perioada de relativă prosperitate a anilor ’60. Oricîte li s-ar putea reproşa, regimurile acelui timp au cautat un modus vivendi cu majoritatea populaţiei: dividentele muncii generaţiei anterioare sînt distribuite noii generaţii – iar condiţiile de viaţă pentru cei mai mulţi se schimbă semnificativ în raport cu deceniile precedente. Extinderea educaţiei, a asistenţei medicale, dezvoltarea sistemului locativ, a infrastructurii de transporturi, a domeniului turistic şi pătrunderea modei electrocasnicelor, dublate de faptul că hrana încetează a mai fi o problemă pentru cetăţeanul de rînd au ca efect nu apariţia “omului multilateral dezvoltat, constructor conştient al socialismului şi comunismului”, ci a unei prime forme de consumerism la scară naţională.

Efectul e acela că oamenii nu doar trăiesc mai bine, ci substituie fatalităţii muncii (cu care generaţiile anterioare se resemnaseră), ideologia prosperităţii continue ca raţiune a existenţei. Pînă aici nimic rău şi, într-un fel, evoluţia era similară Occidentului din perioada respectivă. Partea rea a lucrurilor ţine de faptul că, abandonînd mobilizarea prin coerciţie, comunismul nu a reuşit să ofere nici o altă motivaţie muncii şi creşterii calităţii acesteia. O dată ce consumul a devenit posibil, perpetuarea acestuia părea a cădea mai mult în responsabilitatea Statului decît în aceea a cetăţenilor. Pe de altă parte “proprietatea comună” nu îi încuraja pe oameni nici să muncească mai mult, nici să lucreze mai bine. Mai mult, de la începutul anilor ’80 (şi de la criza economică a “socialismului real”), conexiunea dintre muncă şi prosperitate a devenit tot mai subţire. Penuria care începe să afecteze întreaga viaţă a cetăţenilor, deplasarea accentului pe “descurcare”, apatia generalizată şi tentativele de responsabilizare colectivă (precum sistemul “acordului global”) au ca efect prăbuşirea rapidă a calităţii muncii.

De atunci datează clasicul dicton: “ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Investiţiile făcute anterior (dar, de multe ori, ghidate de o politică haotică), infrastructura realizată în primele decenii comuniste precum şi industria (tot mai lipsită de aportul tehnologiilor de ultimă generaţie – ce ar fi trebuit importate), se degradează cu o viteză incredibilă. Tot ceea ce a realizat comunismul – atît cît a realizat – ajunge într-un timp record în stare de paragină. Lipsiţi de perspectiva consumului, pe care-o întrezăriseră anterior, oamenii se mulţumesc cu angajarea garantată, “descurcîndu-se” care cum poate – cel mai adesea furînd cu conştiinţa împăcată “proprietatea comună” care ajunsese, de facto, tot mai mult a nimănui. Oricine ce ar spune, “devalizarea avuţiei naţionale” a început înainte de fatidicul 1990. Furtul mărunt, dar generalizat, indiferenţa faţă de “mijloacele de producţie”, “economia paralelă” a “procurării”, etc., toate acestea au fost modalităţi nu doar de “supravieţuire” (cum se pretinde astăzi), ci şi de ruinare a unei economii care-şi pierduse controlul propriei gestiuni. Statul a tolerat această stare de lucruri pur şi simplu pentru că nu mai avea ce face: nu (mai) putea pune în mişcare mecanismul economic blocat de decizii iresponsabile şi de lipsa unor tehnologii competitive şi accepta vandalizarea “bunurilor întregului popor” ca preţ al al pasivismului politic al populaţiei.

Straniu (dar nu e singura ciudăţenie a momentului) a fost faptul că aceaste atitudini profund negative (furtul, indiferenţa la muncă şi încalcarea – în masă – a normelor legale) au fost sintetizate, după ’90, într-o virtute: “rezistenţa din interior”, care a devenit echivalentul local al nesupunerii civice. Pe moment nimeni nu a mai stat să se gîndească la faptul că aceasta, departe de-a ne uni şi constitui premisa unei solidarităţi la scară naţională, a avut ca efect atomizarea întregului corp social. Dar dacă metehnele colective au dobîndit o asemenea nobilă legitimare, ce le mai împiedica să se manifeste la lumina zilei? Astfel că a început exodul către Ungaria şi Iugoslavia a maşinilor pline cu orice; lucruri cel mai adesea “luate” generos din stocurilor fabricilor şi al magazinelor. Şi cine-ar fi îndrăznit, atunci, să se opună mulţimilor de “revoluţionari” care profitau – cît se poate de legal – de dreptul de liberă trecere a frontierei? Nimeni după ’90 nu şi-a pus problema că trebuie să muncim mai mult şi mai bine (pentru a recupera decalajul deceniul precedent), ci doar pe aceea că merităm mai mult (pentru că – nu? – am doborît dictatura). Şi că e timpul, dacă nu să ne racordăm la Europa momentului, cel puţin să reînodăm firul cu consumerismul anilor ’60 – ’70, la modul “original” al muncii socialiste şi al consumului capitalist.

Din păcate, pe atunci autoritatea Statului era aproape nulă (multe din instituţiile sale fiind compromise fie din timpul ceauşismului, fie din represiunea din decembrie), în plus – în culise – se luptau diverse facţiuni şi poporul era generos mituit (şi nu doar cu promisiuni) de toate taberele. Au fost, în felul lor, anii cei mai fericiţi din istoria contemporană a României: aceia în care eram o ţară de pensionari. Fiecare om primea un venit de la stat, nu mare, dar suficient pentru acoperirea necesităţilor imediate şi, în rest, fiecare se mai descurca cum putea. Forma cea mai eclatantă a acestei descurcări a constituit-o Caritas-ul: un sfert din populaţia adultă a României şi-a investit banii într-o afacere care, fără nici o economie în spate, îi aducea într-un timp record profituri fabuloase. Excrocherii au existat pretutindeni şi dintotdeauna, ceea ce face Caritas-ul unic e faptul că un sfert dintre românii cu drept de vot nu vedeau nici o legatură între muncă şi cîştig: li se părea perfect normal să cîştige fără să muncească. Au urmat, la rînd, “fondurile de investiţii”, băncile cele mai diverse, apoi, imobiliarele. Toate, “afaceri” româneşti, derulate sub genericul: dacă se poate, de ce nu? Cînd nu se mai putea, aveau loc manifestaţii, plînsete şi isterii colective: să ne dea banii înapoi! Căci din acea vreme datează “pactul social” care astăzi a dobîndit statutul unui “bun dobîndit”: fiecare merită orice reuşeşte să înşface – o fabrică, un teren, o funcţie, o primă, o pensie. Am ajuns o ţară al cărui criteriu social a devenit meritul. Şi cine nu crede că merită mai mult?

Cu toată tristeţea şi fără false efuziuni sentimentale: oamenii furtişagului “de supravieţuire” din vremea lui Ceauşescu, ai golirii a ce-a mai rămas după ’90 şi a diverselor Caritas-uri sînt tocmai pensionarii de azi. Adunaţi în pieţele publice, ori în studiorile televiziunilor, astăzi invocă – cu autoritatea vîrstei – “viaţa de muncă” pe care ar trebui să le-o acopere pensia decentă. E perfect adevărat: gradul de civilizaţie al unei societăţi se măsoară după grija pe care o are faţă de cei mai neajutoraţi dintre cetăţenii ei: bătrînii, copiii, bolnavii, persoanele cu deficienţe. O societate care-i ignoră e impropriu numită scoietate. În acest sens societatea actuală (şi Statul care o reprezintă) are datoria de-a proteja şi de-a asigura – material în primul rînd – aceste persoane. Pe de altă parte, trebuie să fim cu toţii sinceri şi să recunoaştem durerosul adevăr: în viaţa acestor oameni nu munca a fost lucrul decisiv. Dacă ar fi fost aşa nu am fi ajuns în situaţia în care ne aflăm. Hoţia de Stat şi devalizarea – fără precedent în istorie – a patrimoniului naţional n-ar fi fost posibile dacă aceşti oameni, care azi vociferează în numele drepturilor lor, n-ar fi acceptat mita ce li se oferea (sub formă de bani pentru ne-muncă) şi şi-ar fi apărat, atunci, munca. Cine, mai mult decît ei, se plînge de faptul că tinerii zilei de astăzi îşi ignoră trecutul?

Dar ei, cei care – într-o singură generaţie – au reuşit peroformanţa unică de-a distruge socialismul şi de-a discredita capitalismul, ei îşi asumă propriul lor trecut? Dacă – pentru a plăti poliţele trecutului – generaţiei tinere i se va cere nu să muncească mai mult, ci să muncească cu adevărat, atunci şi celei vîrstnice merită a i se cere ceva: să nu se complacă în viziunea imaginară de victimă ale prezentului şi erou al trecutului. Prezentul acesta este expresia trecutului şi răul ce ne bîntuie nu se rezumă la nemulţumirile zilei de azi. Faptul de a ne privi cu onestitate în faţă – fiecare pe sine şi unii pe alţii – e modalitatea cea mai bună de-a le spune celor care, în numele voinţei de putere, au scuze pentru orice că vremea lor a trecut. Măcar atît de-ar fi să înţelegem din abisul deznădejdii în care ne adîncim tot mai mult.

Phd. Mihai Maci

 

Căderile în lume Joi, Iunie 17, 2010

Filed under: buline lilo — academicianuNae @ 10:50 am

a)vorbăria prespune bla-bla-uri, unde cuvintele nu numesc ceva-ul, unde cuvintele nu schimbă nimic, unde cuvintele nu au aderentă.

b)curiozitatea presupune voyeurism, plăcerea de a vedea pentru plăcerea de a vedea.

c)ambiguitatea presupune că nimic nu-i clar, cand nu mai stim cei mai stim.

Alexandru Dragomir