Cine i-ar învinovăţi pe Stan şi Bran că distrug o casă, o maşină, un pian ? Râdem şi trecem. Dar un om a pierdut o casă, o maşină, un pian şi nimeni nu-i acuză pe Stan si Bran, deşi „delictul” e evident, e însuşi subiectul episodului comic. Nu împricinăm pe cei de care râdem. La fel cu prostia, incultura, impostura din opera lui Caragiale. Râdem fiindcă eroii sunt mai inculţi, mai proşti decât noi, râdem fiindcă ne simţim superiori, deci ne simţim bine faţă de eroii lui Caragiale. Râzând însă, i-am absolvit. Nu mai vedem răul din incultură şi prostie, nu mai reacţionăm la el sănătos, adică condamnându-l, îndepartându-l şi punând în loc cultura şi competenta. Şi astfel îi rămânem datori lui Caragiale.
©Alexandru Dragomir
[…] academianae.wordpress.com […]
Râsul condamnă într-un fel sau altul. Poate ar trebui să învăţăm a înţelege râsul.
Personal nu întotdeauna mă cred superior când râd!