Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

neechitate Joi, Martie 31, 2011

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 10:54 am

Înainte judecătorul împărţea dreptatea, apoi peste vremi, aplica legea.
Acum, le transcede pe toate.

©Alexandru Dragomir

 

Tâlcul e evident Luni, Martie 28, 2011

Filed under: brosteniul — academicianuNae @ 5:10 pm

Se spune „domnule” preşedinte, profesor, doctor, inginer, dar nu se spune „domnule” pictor, actor, poet.

© Alexandru Dragomir

 

Decalajul economic Vineri, Martie 25, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 11:36 am

Dacă există o constantă a actualităţii (peste tot în lume), aceasta e creşterea preţurilor. Ieri la locuinţe, azi la alimente, tot timpul la materiile prime – fie ele hidrocarburi, fie metale (comune sau rare).

Teoria economică susţine că preţurile se reglează pe piaţă, în funcţie de echilibrul (fluctuant) al cererii şi al ofertei. De unde se poate deduce că orice creştere a preţurilor reflectă defazajul dintre expansiunea cererii şi recesiunea ofertei. Se accelerează – peste tot în lume – procesul urbanizării şi creşte cererea de locuinţe în mediul urban, prin urmare, cresc şi preţurile locuinţelor şi ale materialelor de construcţii. Dacă au loc crize în Orientul Mijlociu înseamnă că extracţia de petrol şi gaze e periclitată şi, în consecinţă, creşte şi preţul acestora. Întrebarea e: până unde cresc aceste preţuri? Din nou, în virtutea teoriei, răspunsul e simplu: până când cererea dă înapoi – fie pentru că nu poate susţine preţul impus de ofertă (care ajunge astfel ea însăşi în problemă), fie pentru că oferta însăşi se multiplică (sau se diversifică) şi concurenţa impune coborârea preţurilor. Aşa să fie oare? În urmă cu doar 20 de ani faptul de a creşte preţul hidrocarburilor în plină iarnă ar fi fost interpretat în politica internaţională ca un şantaj; acum e ceva anticipat, din toamnă, de către toate guvernele…

Primul lucru pe care îl constatăm este generalizarea – la ceea ce ar trebui să fie cele mai lucide minţi ale lumii – unui soi de imaginar apocaliptic: trăim „sfârşitul certitudinilor“, „era complexităţii“, „schimbarea globală a climei“, ameninţarea ubicuă şi oriîncotro ne uităm nu vedem decât (actuale sau potenţiale) crize şi primejdii. Nimic nu mai e sigur şi – în concluzie – totul trebuie „asigurat“. Iar când e vorba de asigurare – a ta, a celor apropiaţi, a comunităţii locale ori a ţării –, nici un preţ nu e prea mare. Scapă cine poate; mai exact, cine plăteşte. Încă ceva, extrem de interesant: primejdia cea mai mare nu se află în regiunile greu localizabile pe hartă, ci în însăşi inima civilizaţiei. Nu ceea ce se întâmplă în ţara cutărui dictator (nord)african e problema, ci bruierea fluxurilor de materii prime către Occident. Ce s-ar întâmpla dacă hidrocarburile nu ar mai iriga – sau ar alimenta intermitent – circuitele economice ale lumii dezvoltate?

Ar fi un colaps economic dublat imediat de unul social, iar mai departe nu îndrăzneşte nimeni să se gândească. Într-un fel sau altul, mecanismul economiei occidentale trebuie să funcţioneze, ba, chiar mai mult, să funcţioneze din ce mai puternic. Până unde? Nimeni nu poate să răspundă. Însă panica, nu a blocării mecanismului, ci a încetării creşterii, e generală. Dacă aşa stau lucrurile, se pune o altă întrebare: nu cumva economia aceasta – care, în epoca relativizării codurilor culturale, a devenit marca Occidentului prin excelenţă – e, în fapt, cel mai mare joc piramidal din istorie? Nu cumva suntem condamnaţi să producem tot mai mult (depăşind orice nevoi), pur şi simplu pentru a întreţine o economie care, la rândul ei, e creditată a ne întreţine pe toţi? Problema în acest caz e – la fel ca în cazul urcuşului – că, pe măsură ce avansăm, drumul e tot mai anevoios. Şi, nu în ultimul rând – într-un context atât de plin de imprevizibile –, măcar mai ştim: spre ce înaintăm? Un lucru e cert: potenţarea spaimelor şi a incertitudinilor induce o notă (tot mai gravă) de iraţional într-un domeniu care nu doar se pretinde ştiinţific (şi e încoronat cu Nobel-uri), ci are şi o incidenţă – şi o responsabilitate – decisivă atât în viaţa indivizilor, cât şi a popoarelor.

Dar cine sunt actorii acestui domeniu? Economiştii? Greu de spus; după vorba lui Milorad Pavić, ei se aseamănă mai curând cu soţul înşelat – sunt ultimii care află ce s-a întâmplat. Actorii reali sunt oamenii de afaceri. Însă în ce măsură mai pot fi aceştia grupaţi sub un gen unic? Ce legătură e între antreprenorul mărunt (care-i servea drept model lui Adam Smith) şi marile corporaţii (care deja folosesc state şi organisme internaţionale ca vehicule de influenţă)? La ce nivel se poartă, astăzi, confruntarea economică? O mai poate cineva, nu reglementa, ci măcar înţelege? Dificultatea cea mai mare rezidă în faptul că – într-o lume „globală“ şi a „interdependenţelor“ – nici un seism nu mai poate fi localizat, unda lui de şoc propagându-se în toate direcţiile. Poate că pentru economişti aceasta nu e o problemă; în definitiv, dacă vor ca ştiinţa lor să fie obiectivă, atunci sunt în situaţia de a o detaşa de tot ceea ce ţine de subiectivitate (individuală sau colectivă). În acest caz, peisajul le va apărea în principal sub semnul circulaţiei capitalului dintr-un sector într-altul al unei economii şi dintr-o parte într-alta a lumii. Faptul că o corporaţie sau o ţară – profitând de un moment de panică – „ridică nejusticat preţurile“ (adică face speculă) nu e nimic altceva decât o modalitate (la fel de legitimă ca oricare alta, atâta timp cât nu cade sub incidenţa unei legi) de a concentra capital.

Când creşterea e (aproape de) zero şi când spaimele cresc, de ce nu ar fi şi acestea din urmă „jucate“ la bursă? Mai mult: de ce nu ar fi amplificate, dacă această amplificare aduce beneficii şi (in)fluxuri de capital? Ce altceva înseamnă „managementul crizei“ decât tratarea crizei ca resursă de exploatat şi ca sursă de venituri? E imoral? Dar ce are de-a face moralitatea cu economia? Orice patron va pretinde că veniturile sale – indiferent de provenienţă – se reflectă în numărul de angajaţi pe care îi întreţine. În fond, şi războaiele îşi au economia lor…

Întrebarea mea e una simplă: avem vreo şansă de „a ieşi din criză“ sau, dimpotrivă, intrăm în epoca crizelor permanente (mai mult sau mai puţin create şi întreţinute)? Şi: cine ne poate spune dacă această epocă a spaimelor nu va degenera
într-una a spaimei? Într-un cuvânt: ne mai rămâne şi altceva de făcut decât „să ne adaptăm“ la mai rău ?

©Phd. Mihai Maci

 

sechestrare morală Miercuri, Martie 23, 2011

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 12:59 pm

Cluburile nu au reumatism financiar, ci o anume scleroză intelectuală care e totodată cel mai caracteristic semn al vremurilor noastre.

© Traian Razvan Ungureanu

 

l’urbanité Luni, Martie 21, 2011

Filed under: babele si gerovitalu — academicianuNae @ 1:00 am

Modernitatea traieste qua modernitate uzând de o serie de mituri. O colectie de date care se presupune ca jaloneaza evolutia noastra, o suma de repere nechestionabile, „adevaruri“ laice aparate cu fervoare religioasa. Datoria noastra, se pare, consta în a repeta aceste mituri ca si cum ele sunt locuri comune. Lucrurile sunt transate demult; a le repune pe tapet e fie o dovada pretentioasa scolastica, fie, mai simplu, un frustrat revizionism. Între ele, mitul orasului industrial e o carte demult închisa.

Ma numar, este evident, printre cei carora unele lucruri nu le sunt suficiente asa. Cred ca culorile în care este pensulat acest decor industrial sunt prea întunecate si naclaite de interventii ulterioare. Cred, de asemenea, ca modul strâmb în care ne raportam la el ne este impus de o grila de citire socialista. Orasul industrial a reprezentat, fara sa stie, geneza unei noi miscari, ulterior, s-a erijat în stiinta: urbanismul.

© Sebastian Botic

 

ochii din pântec Sâmbătă, Martie 19, 2011

Filed under: baloane de vibratii — academicianuNae @ 12:47 pm

din taina vorbelor tale

se naşte o floare de oţel în noapte

©Maria Teresa M.D.

 

Festival Georg Philipp Telemann Vineri, Martie 18, 2011

Filed under: buline lilo — academicianuNae @ 11:52 am

Duminica, 20 martie, ora 18:00 la Biserica  romano-catolică Baratok, va avea loc incheierea festivalului de muzica clasica Telemann.