Cred că îmi place să cred că vreau să cred că vreau să scriu. Văd pe stradă ţinându’se de mână inimi creponate, mototolite precum ghemurile de hârtie ruptă la răscruci de drumuri. Merg precum nişte păpuşi mecanice şi saltă voios sau anevoios la un zâmbet. Au nişte feţe torturate, frământate care per ansamblu sunt foarte frumoase şi delicate, dar au pielea zgâriată, uscată. Ochii lor îl desenează pe omul negru care le-a chinuit. Doar ploaia de lacrimi face păpuşile de ei şi de ele să se simtă mai bine. Zice că se descarcă precum un fulger într-un copac. Au flori cusute pe faţă care atârnă ofilite. Iniţial erau pentru înfrumuseţare dar acum sunt ca nişte riduri brăzdate de vreme. Copii îmbătrâniţi înainte de vreme.
Iubita fiecăruia e o lamă de cuţit. Iubitul fiecăreia e o furculiţă. Şi el şi ea sapă gropi adânci în ţesuturile fiecăruia. Mai văd feţe scrijelite într-o sticlă de gin şi îngeri care se nunţesc şi se cinstesc cu apă plată.
Şi-au pus inimile în şifonier la păstrat dar se îmbibă în ele naftalină. Spun că nu e de sezon să porţi o inimă ciobită dar pură. Se poartă trupul fără inimă iarna asta. Cu dragostea pe umeraş.
Academia Nae 
Am schimbat cuvinte