plouă cu voci de arhangheli
ca şi când ar fi viaţă nu doar în amintire
şi voi plouaţi întâlniri minunate ale vieţii mele
oh picături
iar arcuiţi norii se pun pe nechezat un univers întreg de cetăţi auriculare
ascultă dacă plouă în vreme ce bucuria şi înviorarea preling o muzică nouă
ascultă cum cad corzile care leagat te ţin sus…
Albastrul o culoare timidă, fără gînduri ascunse, fără preziceri, fără proiect, care nu se aruncă brusc, dintr-o dată, asupra privirii precum galbenul ori roşul, ci o atrage spre sine, o domesticeşte încetul cu încetul, o lasă să vină pe îndelete, şi astfel să alunece, să se înece fără a-şi da seama cît de puţin.
Albastrul este o culoare potrivită dispariţiei.
Culoarea în care să fii salvat, culoarea însăşi a sufletului după ce s-a dezbrăcat de trup, după ce sîngele a ţîşnit şi toate măruntaiele au ieşit la iveală, buzunare de tot felul, părăsind odată pentru totdeauna mobilierul gîndurilor.
Albastrul este neobosit fugar.
De fapt, nu este chiar o culoare. Mai curînd o tonalitate, un timp, o rezonanţă specială a aerului. Maldăr de lumină, o nuanţă ce se naşte din vidul adăugat altui vid, la fel de schimbătoare şi transparentă în mintea omenească precum în ceruri.
Aerul pe care îl respirăm, aparenţa de vid în care chipurile noastre se mişcă, spaţiul pe care îl traversăm nu sînt nimic altceva decît albastrul acesta terestru, invizibil căci într-atît de apropiat, urmărindu-ne, îmbrăcîndu-ne gesturile şi glasurile. Prezent pînă în încăpere, chiar cînd obloanele sînt trase, iar lămpile stinse, haină uşoară a vieţii noastre.
Am schimbat cuvinte