plouă cu voci de arhangheli
ca şi când ar fi viaţă nu doar în amintire
şi voi plouaţi întâlniri minunate ale vieţii mele
oh picături
iar arcuiţi norii se pun pe nechezat un univers întreg de cetăţi auriculare
ascultă dacă plouă în vreme ce bucuria şi înviorarea preling o muzică nouă
ascultă cum cad corzile care leagat te ţin sus…
oh picături Joi, Iunie 30, 2011
cioplitorul profetic Miercuri, Iunie 29, 2011
O armonioasă inscripţie orizontală: şapte caractere largi, una cîte una, care trebuie citite nu de la dreapta spre stînga, ci invers – şi, pe deasupra,
sapte caractere restaurate. Trecătorii strigă:
„Un cioplitor atipic !” şi, fără să afle, nu zăbovesc prea mult.
Voi, oh voi, n-aţi încerca, oare, să tălmăciţi? Aceste semne mari şi de demult, sapte la număr, spun invierea – însoţitoarea paşiilor vii.
Iar dacă, avansate din aerul liniştit către ochi, se desfundă dîn piatră, din lemn, dacă, cu lumină incaltîndu-se, se cioplesc in adîncurile senine,
Este, desigur, pentru a fi citite fara categoriile de spaţiu si de timp.
Frumosul va elibera lumea Luni, Iunie 27, 2011
Frumosul subiectiv este în ochii noştri şi ne aparţine.
El va fi întotdeauna mult prea personal
şi foarte vulnerabil. Dar Frumuseţea adevărată poate fi privită de orice ochi, dar nu va fi suportată
decât de aceia în adâncimea cărora S-a oglindit…
E Frumuseţea Însăşi,
care se poate plia pe orice privire, indiferent de privitor, “făcându-Se tuturor totul”…
© Ionatan Pirosca
parcela înaripării Vineri, Iunie 24, 2011
Spiritul zburdă din sapienţă în sapienţă, precum pasărea din creagă-n creangă.
Dar tot apt pentru moţiune, cu aripa gata să fluture, această mai adîncă şi ultimă propoziţie.
freamătă din frunză în frunză pînă la cea dintîi sămînţă Joi, Iunie 23, 2011
Foc pretutindeni, foc febril de mărăciniş, foc
pe zidurile unde pîlpîie lumina coagulată
ce ajunge să se întipărească, foc
mai departe, care în aşchii urcă şi coboară
muntele pe povîrnişu-i de animare,
fulgi de foc căzînd din ramuri, din arcade.
Albastrul nu face zgomot Miercuri, Iunie 22, 2011
Albastrul o culoare timidă, fără gînduri ascunse, fără preziceri, fără proiect, care nu se aruncă brusc, dintr-o dată, asupra privirii precum galbenul ori roşul, ci o atrage spre sine, o domesticeşte încetul cu încetul, o lasă să vină pe îndelete, şi astfel să alunece, să se înece fără a-şi da seama cît de puţin.
Albastrul este o culoare potrivită dispariţiei.
Culoarea în care să fii salvat, culoarea însăşi a sufletului după ce s-a dezbrăcat de trup, după ce sîngele a ţîşnit şi toate măruntaiele au ieşit la iveală, buzunare de tot felul, părăsind odată pentru totdeauna mobilierul gîndurilor.
Albastrul este neobosit fugar.
De fapt, nu este chiar o culoare. Mai curînd o tonalitate, un timp, o rezonanţă specială a aerului. Maldăr de lumină, o nuanţă ce se naşte din vidul adăugat altui vid, la fel de schimbătoare şi transparentă în mintea omenească precum în ceruri.
Aerul pe care îl respirăm, aparenţa de vid în care chipurile noastre se mişcă, spaţiul pe care îl traversăm nu sînt nimic altceva decît albastrul acesta terestru, invizibil căci într-atît de apropiat, urmărindu-ne, îmbrăcîndu-ne gesturile şi glasurile. Prezent pînă în încăpere, chiar cînd obloanele sînt trase, iar lămpile stinse, haină uşoară a vieţii noastre.
©Jean-Michel Maulpoix
Am schimbat cuvinte