Cînd eram puşti de liceu citeam aproape numai poezie. Mi-aduc aminte că pînă şi în pauze, pe cînd colegii mei mergeau la toaletă să mai tragă o ţigare, sau făceau curte fetelor, sau discutau despre muzică, eu ieşeam din curtea liceului şi-o luam pe străduţele din preajmă, între care frumoasa stradă a Toamnei, cu un volum de versuri în mîini, din care citeam cu pasiune. Ce-or fi zis trecătorii despre mine? Cred că exact ce ziceau şi colegii mei: un dus cu pluta… Mergeam cu cartea-n faţa ochilor, clătinîndu-mă ca un drogat, frecîndu-mi uniforma de ziduri şi garduri, fericit de doza zilnică de poezie pe care mi-o înnoiam mereu. Apoi am scris multă, prea multă poezie eu însumi. Am ajuns să-mi fie silă de ea ca lăptarului de lapte. A trebuit să părăsesc zona pentru alte tentaţii, dar, într-un fel, nu cred că am făcut vreodată altceva decît poezie. Azi însă nu mai citesc aşa, pe stradă. Mai citesc, de plictiseală, în lungile drumuri cu troleibuzul prin oraş, cînd cotrobăi în geantă şi scot una dintre cărţile pregătite pentru cursurile de la facultate. Ce-or înţelege tipii care mi se holbează peste umăr din bucoavnele delabrate, lipite cu scoci, de la bibliotecă, citite de unul ca ei, cu bluji, cu jacă ? Nu ştiu, dar un lucru mai vreau să spun: că niciodată, niciodată nu mi-e cineva mai drag ca o fată sau un băiat pe care-i mai văd uneori, prin metrou, citind un volumaş de poezie. Nimic nu mi se pare, în lumea asta urîtă, mai mişcător, mai adevărat şi mai miraculos. Sînt momentele în care nu regret că am fost şi eu, cînd va, în Arcadia.
Academia Nae 
Am schimbat cuvinte