Îngerii cu poeme în mâini

Cînd eram puşti de liceu citeam aproape numai poe­zie. Mi-aduc aminte că pînă şi în pauze, pe cînd colegii mei mergeau la toaletă să mai tragă o ţigare, sau făceau curte fetelor, sau discutau despre muzică, eu ieşeam din curtea liceului şi-o luam pe străduţele din preajmă, între care fru­moasa stradă a Toamnei, cu un volum de versuri în mîini, din care citeam cu pasiune. Ce-or fi zis trecătorii despre mine? Cred că exact ce ziceau şi colegii mei: un dus cu plu­ta… Mergeam cu cartea-n faţa ochilor, clătinîndu-mă ca un drogat, frecîndu-mi uniforma de ziduri şi garduri, fericit de doza zilnică de poezie pe care mi-o înnoiam mereu. Apoi am scris multă, prea multă poezie eu însumi. Am ajuns să-mi fie silă de ea ca lăptarului de lapte. A trebuit să pă­răsesc zona pentru alte tentaţii, dar, într-un fel, nu cred că am făcut vreodată altceva decît poezie. Azi însă nu mai ci­tesc aşa, pe stradă. Mai citesc, de plictiseală, în lungile dru­muri cu troleibuzul prin oraş, cînd cotrobăi în geantă şi scot una dintre cărţile pregătite pentru cursurile de la faculta­te. Ce-or înţelege tipii care mi se holbează peste umăr din bucoavnele delabrate, lipite cu scoci, de la bibliotecă, citi­te de unul ca ei, cu bluji, cu jacă ? Nu ştiu, dar un lucru mai vreau să spun: că niciodată, niciodată nu mi-e cineva mai drag ca o fată sau un băiat pe care-i mai văd uneori, prin metrou, citind un volumaş de poezie. Ni­mic nu mi se pare, în lumea asta urîtă, mai mişcător, mai adevărat şi mai miraculos. Sînt momentele în care nu re­gret că am fost şi eu, cînd va, în Arcadia.

© Mircea Cărtărescu

Publicitate