Albastrul o culoare timidă, fără gînduri ascunse, fără preziceri, fără proiect, care nu se aruncă brusc, dintr-o dată, asupra privirii precum galbenul ori roşul, ci o atrage spre sine, o domesticeşte încetul cu încetul, o lasă să vină pe îndelete, şi astfel să alunece, să se înece fără a-şi da seama cît de puţin.
Albastrul este o culoare potrivită dispariţiei.
Culoarea în care să fii salvat, culoarea însăşi a sufletului după ce s-a dezbrăcat de trup, după ce sîngele a ţîşnit şi toate măruntaiele au ieşit la iveală, buzunare de tot felul, părăsind odată pentru totdeauna mobilierul gîndurilor.
Albastrul este neobosit fugar.
De fapt, nu este chiar o culoare. Mai curînd o tonalitate, un timp, o rezonanţă specială a aerului. Maldăr de lumină, o nuanţă ce se naşte din vidul adăugat altui vid, la fel de schimbătoare şi transparentă în mintea omenească precum în ceruri.
Aerul pe care îl respirăm, aparenţa de vid în care chipurile noastre se mişcă, spaţiul pe care îl traversăm nu sînt nimic altceva decît albastrul acesta terestru, invizibil căci într-atît de apropiat, urmărindu-ne, îmbrăcîndu-ne gesturile şi glasurile. Prezent pînă în încăpere, chiar cînd obloanele sînt trase, iar lămpile stinse, haină uşoară a vieţii noastre.
©Jean-Michel Maulpoix
Academia Nae 
Am schimbat cuvinte