nopţile ca pisicile se furişează prin gangurile îngropate Marți, august 23, 2011
Au mai venit în oraşul acesta făpturi, au lăsat, în camerele din care noi tocmai plecăm, gesturi, cuvinte (obiecte de aer încremenit) pe care să le găsim când ne întoarcem şi au trecut pe străzile acestea printre faţade tăcute sau au stat un timp în pragul uşii de sticlă din colţul cutiei cu multe lumini (unele înăbuşite) privind, poate chiar cu surâs, cum umbrele (pe care ştim şi noi să le aşezăm peste vorbele noastre) se certau, dându-şi uneia alteia peste mâini. şi pe urmă, făpturile acestea au urcat în altfel de cutii (neinluminate, acelea, şi s-au dus) şi noi am rămas şi tot astfel vorbim despre felul în care ar veni în oraşul cu cuburi stângi şi intrate şi asta nici nu înseamnă că se vor aşeza altfel aşezările noastre lăuntrice, dacă şi-ar trece lumina o altă făptură, cu adevărat trecând printre ele (nu agăţându-ne de un braţ străin că să alunecăm prin străzile înclinate, şi colţuroase în treptele vechi, am da mai mult adevăr câte unui ceas, câte unei seri) ar fi ca şi cum, deopotrivă, iar ne-am răsfrânge în vitrinele unor prăvălii întunecoase, dacă am trece pe acolo cu o faţă cu vocea înceată şi moale, care să caute dantele vechi, povestindu-ne cu vorbe moi, altfel accentuate, despre mătăsuri.
©Mircea Ivănescu
copiii nenăscuţi strigă dintre rame Luni, august 22, 2011
De la o vreme la alta
se înalţă şoldurile
coboară zorile
copiii nenăscuţi ştiu totul
câmpia-i fragilă dedesubtul lor
în aceeaşi seară
se vede se aude se şopteşte se ştie
se înalţă zorile
coboară şoldurile
şi ţipă copiii nenăscuţi
în tabloul cu ramă violetă
Pictorul surâde şi foloseşte
fără greş penelul
la rubrica Fapte (în ceaţă)
şi Acte (tulburi)
din viaţa cotidiană
©Petru Cârdu
dansez în interiorul aripei Duminică, august 14, 2011
stau în genunchi, în interiorul unui câmp pătrat
cu margini exacte.
când mă rog în mijlocul câmpului meu pătrat,
plin cu iarbă verde, sunt exactă.
sunt înfăşurată într-o aripă exactă, atât de strâns,
încât pielea a devenit ea însăşi o aripă,
până şi plămânii au devenit o aripă ce mă strânge
până îmi iese pe nas sângele din aripă.
nu mai pot vorbi deoarece aripă îmi acoperă gura
ca o cârpă. şi gura îşi săpa un tunel,
pe dinăuntru, pentru a-şi câştiga
o oarecare libertate de exprimare
când sunetele sunt şoptite şi trebuie să se lovească
de un perete, totuşi, îndepărtat.
aripă a devenit, cu timpul, atât de rigidă,
ca o mantie de fier.
nu se mai deosebeşte aripă de armură
cea mai solidă şi sofisticată.
de aceea, înlăuntrul acestui lanţ compact de metal
ce mă înfăşoară au început să trăiască altfel ochii,
pielea, mâinile, picioarele şi chiar coapsele unite
într-o rugăciune totală cu oasele abdomenului
din ce în ce mai strâmte.
©Angela Marinescu
poemul tămăduitor Joi, august 4, 2011
Am schimbat cuvinte