Frunzelor le crescuseră urechi pe care şi le lipeau
de pământ. Hainele respirau într-un fel care ne
ajuta să ne recunoşteam. Luasem acest obicei de la
anticariat. Ne dădeam de trei ori peste cap şi ne
răsuceam în respiraţiile celuilalt. De fiecare dată
ne prefăceam uimiţi de rezultate. Frunzele se
ascundeau atunci de noi şi tăceau. Uneori era
destul de greu să le faci să te audă din nou.
Sub arini, printre bărcile crescute în dezordine,
frunzele îşi lipiseră ultimele perechi. Dar tu aveai
un cristal care era tot timpul cald şi care cunoştea
copacii. Treceam pe lângă arini fără să ştim care
sunt şi fără să dorim să îi descoperim. Culegeam
săptămâni cu pielea. Tu îţi dezlipeai încet culorile
de pe haine, le desfăceai în ceasuri apoi le exprimai
în limbi cunoscute doar de şerpii din aer. Ne plăcea
să ne întâlnim între respiraţii. Am început.
©Petrişor Militaru
Am schimbat cuvinte