Mâinile îngerului meu Luni, februarie 18, 2013

Într-o seară tulbure
mi-am recunoscut îngerul – avea
culoarea ochilor mei, iar aripile
străvezii, de libelulă, cu nervuri
complicate precum o hartă veche
dădeau impresia de mare sfârşeală.
De demult se tot ţinea după mine,
poate mă scria ca pe un jurnal
fără să simt nimic, ca un somn,
sau îl purtam mereu în ureche,
ca tinitus aproape imperceptibil.
Oare câte leghe făcuse încoace,
cât plutise umbra lui alungită
peste păduri şi ruine, peste toate
lucrurile care nu mai au pereche,
să ne vedem, să tăcem împreună?
Nu îl voi mai întreba niciodată,
îmi ajunge să-i bănuiesc mirarea,
să ştiu că ne hrănim din aceleaşi
nuanţe de cer, că ni se dă o formă
complicat de simplă, matricea
pe care nu putem să o spargem…

©Dan Dănilă

Publicitate

apatia încordată şi totuşi inconsistentă Sâmbătă, februarie 2, 2013

aşa cum fluturele din insectar nu este cu adevărat fluture
nici noi ţintuiţi în vieţile noastre nu suntem vii
până când nu rupem pânza din jurul nostru

până când oboseala nostră nu se racordează la marea schemă

©Eugen Suman