rînjetul ei desenat

Am văzut-o mereu desenată pe un perete alb ca oasele ei.

Nu eram trist,
nu era tristă –
un ţambal sălta batista în sus.

Mereu a stat acolo,
ochii erau două văgăuni în care se jucau furnicile pe retina
limpede ca aerul pe care-l respiram
şi-l simţeam în gît ca pe un muşuroi.

Cum să scot cîntece dintr-o astfel de guşă de cauciuc,
în preajma ei preoţii musteau ca pepenii verzi,
era înaltă în cadrul ei desenat pînă în cer
şi de acolo pînă în fundul pămîntului.

Nu eram trist,
nu era tristă –
să tragem aer în piept, să ne dăm duhul
ca din guşa unei privighetori cîntecul ucis
în urechile celor surzi.

©Gellu Dorian

Publicitate