nelinistea e un soare aspru

Ehei,
spune-mi, tu, Soare:
sa nu ma mai vindece, oare,
nimic de pe lume,
Nici chiar umbrele mele
blestemate si rele,
Nici chiar bunul tau nume?
Sa nu mai aflu de jur imprejur
Nici o spartura
In zidul acesta de ura
care ma strange?
Sa nu mai gasesc in mine
nici ochiul ce plange,
nici urmele-acelea de sfant si de pur?!

Sa fiu modelat din absurd,
din grote
in care-mi ascund
nemantuirea mea plina de cruci
si fara golgote?
Tu, suflete-al meu, unde te duci,
spre cuvantul din stanga,
spre acela din dreapta,
sau spre celelalte cuvinte
cu mult mai fierbinte,
mangaiate cu fapta,
spre aducere-aminte?

Spun unii ca
„nelinistea e un soare aspru”
Eu nu am intalnit decat nopti
cu ingeri stravezii si atata de copti
incat nu numai ca nu mi se strepezeau dintii
cand mancam din ei
ci, mai mult: se mantuiau chiar si parintii
mei,
si parintii parintilor mei.
Sunt dublu orb, dar stiu
un nume plin de ochi,
in care mi se da sa fiu
ceva mai autentic si mai viu
decat ieri, bunaoara,
decat mine insumi, in cea dintai seara…

© Catalin Lata

Publicitate