Credeam că poetul trebuie să fie clandestin,
ca să poată îndura pe săturate
ceea ce îi văd ochii,
ceea ce îi sfredeleşte măruntaiele hrănite cu nori,
dar mai ales ca să nu plătească bilet
pentru ceea ce îndură în această călătorie
cu păsări de hârtie
Sa vad viata in ansamblu
Cu plinatati si cu lacune,
Prin vremi mai rele sau mai bune…
Sa vad Inaltul si Adancul
Cuprinse-n limite de versuri
Si sa destram si Universuri
Si bolti de stele si trairi
Si fericiri
Ce-s efemere…
Sa simt iubiri
Sa simt durere
Sa pot pricepe mii de firi
Cu tainicele lor mistere…
Sa pot percepe existenta
Si frumusetea muzicala
Si rostul ce-are orice boala
Si lacrima din colt de pleoape
Care ne strange mai aproape.
Sa descifrez lumini si umbre,
Destinuri sumbre,
Bucurii,
Substratul verbului „a fi”
Si sa concep si Vesnicia,
sa vad geneza lumii noastre
De unde-si trage obarsia?…
Sa gust esenta libertatii
In care se dezvolta lutul
Dorind apropieri eterne
Cu Cel ce este Absolutul.
Sa vad pe om cu tot ce este,
Un basm, un vis
De nedescris
Un trecator…
Sau o poveste
Sa vad si sa pricep misterul:
Pamant
Si vant
Si efemerul
Si toate cele cate sunt…
unghiile îngerului crescuseră până în măduva mea. lacrimile
îngerului ajunseseră până în faţa mea. plin de sângele fratelui
din creştet până la tălpi. în caliciul îngerului ca un catâr care
paşte dârele de argint ale dimineţii m-am tăvălit prin licăririle
polenului, printre vrejurile coastelor lui. curgând pe pieptul şi pe
labele îngerului aşteptând să primesc ordine. în timp ce el legăna
pâinica pe antebraţ. având simţul pregătit. fiind scărar după
mers. punând în gând proiectele crisalidelor. dormind pe paie în
miezul vocilor chimerice. îngerul îmi lua sânge cu tâlvul
picurându-l în Biblie, cam pe la Matei, 27 cu 8.
Ducem o viaţă dublă.
Aici poemul, visul brutal, lecţia despre verb,
rotativa lui mâine şi ieri.
Dincolo de fereastră urechea destinului,
săpând liniştită, în toamna de câlţi.
Mai presus de orice,
există acest echilibru pântecos.
Ce nebunie, îţi spui prea târziu,
să supravieţuieşti articulând fericit
nenorocirile altora!
Dar urechea destinului
sapă liniştită în toamna de câlţi,
unde tu potriveşti mistere
în ficţiuni pentru orbi:
Aici, personajul fericit,
pe un acoperiş înverzit,
îngână magii de sub pleoape.
Dincolo, cineva care te-a părăsit
meştereşte la trecutul lui singur.
Într-o parte a minţii
se iau la harţă vieţii şi sfinţii.
În cealaltă parte a morţii
forfotesc şi declamă minciunii şi sorţii.
Apoi, nu mai ştii: sub pleoape e gheaţă la mal
şi rotativa lui mâine şi ieri
înghite poemul, masa, visul brutal,
lecţia despre verb…
Ai mâinile goale şi grele.
Aici, albite de spaimă.
Dincolo de fereastră,
săpând liniştite, în toamna de câlţi.
care e distanţa de la mine la mine când îmi pun aripile
am întrebat un tei astă vară apoi un ciorchine de struguri
în toiul culesului nu ştim noi avem parfumul mi-au răspuns
ascuzându-se timizi după o literă a timpului lor
şi am închis catalogul cu disperări căci veneai Tu
Academia Nae 
Am schimbat cuvinte