Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

stacojiu Luni, Mai 8, 2017

Filed under: borcanul cu idei — academicianuNae @ 5:08 pm

Uneori o nevoie imperioasă de cezar
simţi în ţine.
Atunci eşti un morman
enorm de lângă care tocmai pleacă unii cu feţele supte
Despre zbaterea în comunitate când o masă roşie
vezi jos şi deasupra ei un mare ropot şi nu ştii
dacă sunt paşi, dar vezi că aproape sângera
masa aceea şi aproape stacojiu
eşti însuţi, constatând asta.
Şi nu mai poţi pentru că s-au ridicat rictusuri spre cezar şi sub panza lor el te salută neamical şi în osânza rece te auzi, sleindu-te în dizgraţie.

Autor: Aurel Pantea

 

nelinistea e un soare aspru Marți, Aprilie 21, 2015

Filed under: borcanul cu idei — academicianuNae @ 12:41 pm

Ehei,
spune-mi, tu, Soare:
sa nu ma mai vindece, oare,
nimic de pe lume,
Nici chiar umbrele mele
blestemate si rele,
Nici chiar bunul tau nume?
Sa nu mai aflu de jur imprejur
Nici o spartura
In zidul acesta de ura
care ma strange?
Sa nu mai gasesc in mine
nici ochiul ce plange,
nici urmele-acelea de sfant si de pur?!

Sa fiu modelat din absurd,
din grote
in care-mi ascund
nemantuirea mea plina de cruci
si fara golgote?
Tu, suflete-al meu, unde te duci,
spre cuvantul din stanga,
spre acela din dreapta,
sau spre celelalte cuvinte
cu mult mai fierbinte,
mangaiate cu fapta,
spre aducere-aminte?

Spun unii ca
„nelinistea e un soare aspru”
Eu nu am intalnit decat nopti
cu ingeri stravezii si atata de copti
incat nu numai ca nu mi se strepezeau dintii
cand mancam din ei
ci, mai mult: se mantuiau chiar si parintii
mei,
si parintii parintilor mei.
Sunt dublu orb, dar stiu
un nume plin de ochi,
in care mi se da sa fiu
ceva mai autentic si mai viu
decat ieri, bunaoara,
decat mine insumi, in cea dintai seara…

© Catalin Lata

 

reîntoarcerea în obiecte Sâmbătă, Decembrie 8, 2012

Filed under: borcanul cu idei — academicianuNae @ 10:01 pm

tcutia amintirilor să mă zgârie caligrafia ta subţire

şi râsul tău să mă-ntampine fix

din odăi, din păduri,

şi vocea ta,cântând un cântec

strivit pe o panglică,

şi toate acestea să-ncapă

într-o cutie pătrată?

©Nina Cassian

 

noi citim Miercuri, Septembrie 5, 2012

Filed under: borcanul cu idei — academicianuNae @ 9:27 am

noi nu mâncam. citeam. noi nu ne îmbrăcam în blănuri, nu ne
agăţam de corp bijuterii. citeam. noi nu tocmim ucigaşi plătiţi,
nu ascundem jungherul în cizmă, nu facem politică. noi citim,
citim. noi nu strângem bani fără saţiu. noi deschidem cărţi,
mângâindu-le scrisul. noi nu ne ducem la cârciumă. noi cădem
pe brânci arând la citit. nu scuipăm alţi oameni, nu
chinuim animale, nu dispreţuim. nu murim. noi citim.

©Paul Aretzu

 

spaţiul pe care l-ai inventat nu te mai devoră Miercuri, Iulie 25, 2012

Filed under: borcanul cu idei — academicianuNae @ 2:10 pm

Dacă-ţi voi ţine de urât
spaţiul pe care l-ai inventat nu te mai devoră
nu-i chiar aşa de cumplit
aerul dintre noi nu contează
cataplasma ta e încă vie şi
cuvintele nu vor să se oprească
te rog ţine-mi şi tu de urât e simplu
e destul şi e logic
nici carnea ta nu te va abandona
înţelept ar fi să mai salivăm împreună
e simplu e logic şi e destul
şi nu-i char aşa de cumplit

©Ionel Ciupureanu

 

Tu rezişti furtunilor ireductibile Vineri, Iulie 20, 2012

Filed under: borcanul cu idei — academicianuNae @ 12:29 pm

Porumbiţo, ochii-ţi halucinanţi unduiesc şoptiri imperceptibile şi beatitudini interminabile.

 

dansez în interiorul aripei Duminică, August 14, 2011

Filed under: borcanul cu idei — academicianuNae @ 10:01 pm


stau în genunchi, în interiorul unui câmp pătrat
cu margini exacte.
când mă rog în mijlocul câmpului meu pătrat,
plin cu iarbă verde, sunt exactă.
sunt înfăşurată într-o aripă exactă, atât de strâns,
încât pielea a devenit ea însăşi o aripă,
până şi plămânii au devenit o aripă ce mă strânge
până îmi iese pe nas sângele din aripă.
nu mai pot vorbi deoarece aripă îmi acoperă gura
ca o cârpă. şi gura îşi săpa un tunel,
pe dinăuntru, pentru a-şi câştiga
o oarecare libertate de exprimare
când sunetele sunt şoptite şi trebuie să se lovească
de un perete, totuşi, îndepărtat.
aripă a devenit, cu timpul, atât de rigidă,
ca o mantie de fier.
nu se mai deosebeşte aripă de armură
cea mai solidă şi sofisticată.
de aceea, înlăuntrul acestui lanţ compact de metal
ce mă înfăşoară au început să trăiască altfel ochii,
pielea, mâinile, picioarele şi chiar coapsele unite
într-o rugăciune totală cu oasele abdomenului
din ce în ce mai strâmte.

©Angela Marinescu