îngerul îmi lua sânge cu tâlvul Luni, septembrie 1, 2014

unghiile îngerului crescuseră până în măduva mea. lacrimile
îngerului ajunseseră până în faţa mea. plin de sângele fratelui
din creştet până la tălpi. în caliciul îngerului ca un catâr care
paşte dârele de argint ale dimineţii m-am tăvălit prin licăririle
polenului, printre vrejurile coastelor lui. curgând pe pieptul şi pe
labele îngerului aşteptând să primesc ordine. în timp ce el legăna
pâinica pe antebraţ. având simţul pregătit. fiind scărar după
mers. punând în gând proiectele crisalidelor. dormind pe paie în
miezul vocilor chimerice.
© Paul Aretzu

Publicitate

confuzie intre branhii si solzi Luni, iulie 11, 2011

Sunt peste tot, se nasc şi mor între semnul mirării şi al întrebării, ca peştii într-un imens acvariu, deschizând întruna gura mută la cel care-i priveşte de dincolo de peretele de sticlă. Imaginea aceasta este, desigur, restrictivă. Imaginaţia omenească pervertită nu lămureşte confuzia, ci o adânceşte. Ne hrănim cu ceea ce ni se oferă în acvariu, fără să acceptăm că este o sursă pentru orice fel de hrană.

©Ionatan Pirosca

Poezia ca un aparat cenuşiu Vineri, iunie 17, 2011

Poezia,
cînd sub ţeastă îţi bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îţi reface înstinctul migrator
al păsărilor mici, cenuşii.
Cîtă iubire
„Cind toate ne pleacă?
Toate ne lasă?”
(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoţit în anii din urmă,
o, biată spaimă a ţarinei!
Poezia,
cînd sub ţeastă miraculos
te înfrupţi din tine însăţi.
Şi este o vreme a îngheţului şi a ritului,
a biciului care-ţi plesneşte obrazul…

©Mariana Marin

Degradare consimţită şi comentată Luni, iunie 13, 2011

Mecanismul care face posibile, simultan, căderea şi literatura ei însoţitoare lucrează cu precizia derutantă a unei busole măsluite. Direcţia e perfect calculată şi riguros falsă. E greu de crezut că există ceva mai subtil şi mai toxic în materie de conduită civică decât arta lamentaţiei româneşti. Un număr înspăimântător de oameni rulează un număr hiperînspăimântător de observaţii finale: corupţie sistematică, minciună politică, fraudă micro-macro.Prima pornire a minţii româneşti e să-şi declare dezacordul cu o lume inferioară şi ireparabilă. Însă marea reclamaţie naţională nu trece pragul care desparte iritarea sceptică de angajamentul deschis. De ce? Pentru că se simte bine în absenţa riscului şi năzuieşte la privilegiul inacţiunii limbute

Lamentaţia românilor exasperaţi de cancerul românesc e o carieră, nu preludiul unei întremări. O carieră urmăreşte un singur lucru: succesul. Iar în acest caz succes înseamnă poziţia de victimă cu drepturi depline de comentator. Aici e de găsit cea mai păzită taină a vieţii noastre interioare. Contestaţia nu contestă, ci lucrează spre a se putea perpetua şi înnădi istoric, până la rangul de condiţie permanentă. Ne dorim, pur şi deloc simplu, să investim în nereuşită, cu argumente aparent contrare. Să demolăm verbal, pentru a nu demola integral. Mămăliga nu explodează, dar analizează

Însă pasul următor e catastrofal. Comentatori profesionişti şi o parte prea însemnată a publicului educat ajung rapid la concluzia că răspunsul cerut de impuritate e perfecţiunea. În această logică, personalul politic mizer urmează să fie înlocuit de o elită fără cusur. Consecinţa: opinia publică şi alegătorii încep să aştepte partidul perfect şi se dedau acestei ocupaţii, bineînţeles, la domiciliu

Ciclul e realimentat şi mecanismul lamentaţiei care se autoconfirmă o poate lua de la capăt. Utopia s-a achitat de serviciul funest cu care a ştiut, dintotdeauna, să împiedice desfăşurarea realităţii, oferind, în schimb, comoditatea idealismului

©Traian Razvan Ungureanu

serios ? Marți, aprilie 12, 2011

Seriozitatea este o exigenţă din afară, nu o trăsătură de caracter. Dacă vrei să faci, să realizezi cutare lucru, trebuie să fi serios.

© Alexandru Dragomir

 

Brazda lui Novac Miercuri, februarie 16, 2011

Nu sunt genii în exegeză şi în critică deoarece textul mărgineşte.

©Alexandru Dragomir

Parabola sticlei mucegaite Marți, februarie 8, 2011

Nimeni nu mai scrie azi ca Balzac, nu picteaza ca Tizian, nu poetizeaza ca V. Hugo, nu compune ca Mozart. Dar nici n-a fost vreo perioada in care toate valorile “traditionale” sa nu fi fost admirate, cercetate, pastrate cu atata strasnicie ca astazi : muzeale ! Traditia culturala devenit muzeala, precum natura a devenit turism si rezervatie.

©Alexandru Dragomir

Din turn scrii lucrări sofisticate dar irelevante Vineri, octombrie 1, 2010

Cât ai o existenţă socială şi dacă te urci pe telegraf să stai ca sfinţii stâlpnici, va veni un nene care să-ţi ceară impozit şi el nu va fi sensibilizat dacă îi dai cu ceară în cap.

Porumbeii betegiţi zbor dilematici Joi, iulie 15, 2010

prietenii falşi ne cârpesc zdruncinând din harfele luminii

urgisesc căpătâiele criticismului coborîtor

recidesc năucitor delirurile

nevolnicesc şi robustesc fericiri pudicoide

piscuitesc în idealurile tărăgănoase şi atractive pasagereşte