Academia Nae

Orice umbra poate fi transfigurata

îngerul îmi lua sânge cu tâlvul Luni, septembrie 1, 2014

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 1:58 pm

unghiile îngerului crescuseră până în măduva mea. lacrimile
îngerului ajunseseră până în faţa mea. plin de sângele fratelui
din creştet până la tălpi. în caliciul îngerului ca un catâr care
paşte dârele de argint ale dimineţii m-am tăvălit prin licăririle
polenului, printre vrejurile coastelor lui. curgând pe pieptul şi pe
labele îngerului aşteptând să primesc ordine. în timp ce el legăna
pâinica pe antebraţ. având simţul pregătit. fiind scărar după
mers. punând în gând proiectele crisalidelor. dormind pe paie în
miezul vocilor chimerice.
© Paul Aretzu

 

confuzie intre branhii si solzi Luni, iulie 11, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 11:26 pm

Sunt peste tot, se nasc şi mor între semnul mirării şi al întrebării, ca peştii într-un imens acvariu, deschizând întruna gura mută la cel care-i priveşte de dincolo de peretele de sticlă. Imaginea aceasta este, desigur, restrictivă. Imaginaţia omenească pervertită nu lămureşte confuzia, ci o adânceşte. Ne hrănim cu ceea ce ni se oferă în acvariu, fără să acceptăm că este o sursă pentru orice fel de hrană.

©Ionatan Pirosca

 

Poezia ca un aparat cenuşiu Vineri, iunie 17, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 9:53 am

Poezia,
cînd sub ţeastă îţi bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îţi reface înstinctul migrator
al păsărilor mici, cenuşii.
Cîtă iubire
„Cind toate ne pleacă?
Toate ne lasă?”
(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoţit în anii din urmă,
o, biată spaimă a ţarinei!
Poezia,
cînd sub ţeastă miraculos
te înfrupţi din tine însăţi.
Şi este o vreme a îngheţului şi a ritului,
a biciului care-ţi plesneşte obrazul…

©Mariana Marin

 

Degradare consimţită şi comentată Luni, iunie 13, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 9:45 am

Mecanismul care face posibile, simultan, căderea şi literatura ei însoţitoare lucrează cu precizia derutantă a unei busole măsluite. Direcţia e perfect calculată şi riguros falsă. E greu de crezut că există ceva mai subtil şi mai toxic în materie de conduită civică decât arta lamentaţiei româneşti. Un număr înspăimântător de oameni rulează un număr hiperînspăimântător de observaţii finale: corupţie sistematică, minciună politică, fraudă micro-macro.Prima pornire a minţii româneşti e să-şi declare dezacordul cu o lume inferioară şi ireparabilă. Însă marea reclamaţie naţională nu trece pragul care desparte iritarea sceptică de angajamentul deschis. De ce? Pentru că se simte bine în absenţa riscului şi năzuieşte la privilegiul inacţiunii limbute

Lamentaţia românilor exasperaţi de cancerul românesc e o carieră, nu preludiul unei întremări. O carieră urmăreşte un singur lucru: succesul. Iar în acest caz succes înseamnă poziţia de victimă cu drepturi depline de comentator. Aici e de găsit cea mai păzită taină a vieţii noastre interioare. Contestaţia nu contestă, ci lucrează spre a se putea perpetua şi înnădi istoric, până la rangul de condiţie permanentă. Ne dorim, pur şi deloc simplu, să investim în nereuşită, cu argumente aparent contrare. Să demolăm verbal, pentru a nu demola integral. Mămăliga nu explodează, dar analizează

Însă pasul următor e catastrofal. Comentatori profesionişti şi o parte prea însemnată a publicului educat ajung rapid la concluzia că răspunsul cerut de impuritate e perfecţiunea. În această logică, personalul politic mizer urmează să fie înlocuit de o elită fără cusur. Consecinţa: opinia publică şi alegătorii încep să aştepte partidul perfect şi se dedau acestei ocupaţii, bineînţeles, la domiciliu

Ciclul e realimentat şi mecanismul lamentaţiei care se autoconfirmă o poate lua de la capăt. Utopia s-a achitat de serviciul funest cu care a ştiut, dintotdeauna, să împiedice desfăşurarea realităţii, oferind, în schimb, comoditatea idealismului

©Traian Razvan Ungureanu

 

serios ? Marți, aprilie 12, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 1:15 pm

Seriozitatea este o exigenţă din afară, nu o trăsătură de caracter. Dacă vrei să faci, să realizezi cutare lucru, trebuie să fi serios.

© Alexandru Dragomir

 

 

Decalajul economic Vineri, martie 25, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 11:36 am

Dacă există o constantă a actualităţii (peste tot în lume), aceasta e creşterea preţurilor. Ieri la locuinţe, azi la alimente, tot timpul la materiile prime – fie ele hidrocarburi, fie metale (comune sau rare).

Teoria economică susţine că preţurile se reglează pe piaţă, în funcţie de echilibrul (fluctuant) al cererii şi al ofertei. De unde se poate deduce că orice creştere a preţurilor reflectă defazajul dintre expansiunea cererii şi recesiunea ofertei. Se accelerează – peste tot în lume – procesul urbanizării şi creşte cererea de locuinţe în mediul urban, prin urmare, cresc şi preţurile locuinţelor şi ale materialelor de construcţii. Dacă au loc crize în Orientul Mijlociu înseamnă că extracţia de petrol şi gaze e periclitată şi, în consecinţă, creşte şi preţul acestora. Întrebarea e: până unde cresc aceste preţuri? Din nou, în virtutea teoriei, răspunsul e simplu: până când cererea dă înapoi – fie pentru că nu poate susţine preţul impus de ofertă (care ajunge astfel ea însăşi în problemă), fie pentru că oferta însăşi se multiplică (sau se diversifică) şi concurenţa impune coborârea preţurilor. Aşa să fie oare? În urmă cu doar 20 de ani faptul de a creşte preţul hidrocarburilor în plină iarnă ar fi fost interpretat în politica internaţională ca un şantaj; acum e ceva anticipat, din toamnă, de către toate guvernele…

Primul lucru pe care îl constatăm este generalizarea – la ceea ce ar trebui să fie cele mai lucide minţi ale lumii – unui soi de imaginar apocaliptic: trăim „sfârşitul certitudinilor“, „era complexităţii“, „schimbarea globală a climei“, ameninţarea ubicuă şi oriîncotro ne uităm nu vedem decât (actuale sau potenţiale) crize şi primejdii. Nimic nu mai e sigur şi – în concluzie – totul trebuie „asigurat“. Iar când e vorba de asigurare – a ta, a celor apropiaţi, a comunităţii locale ori a ţării –, nici un preţ nu e prea mare. Scapă cine poate; mai exact, cine plăteşte. Încă ceva, extrem de interesant: primejdia cea mai mare nu se află în regiunile greu localizabile pe hartă, ci în însăşi inima civilizaţiei. Nu ceea ce se întâmplă în ţara cutărui dictator (nord)african e problema, ci bruierea fluxurilor de materii prime către Occident. Ce s-ar întâmpla dacă hidrocarburile nu ar mai iriga – sau ar alimenta intermitent – circuitele economice ale lumii dezvoltate?

Ar fi un colaps economic dublat imediat de unul social, iar mai departe nu îndrăzneşte nimeni să se gândească. Într-un fel sau altul, mecanismul economiei occidentale trebuie să funcţioneze, ba, chiar mai mult, să funcţioneze din ce mai puternic. Până unde? Nimeni nu poate să răspundă. Însă panica, nu a blocării mecanismului, ci a încetării creşterii, e generală. Dacă aşa stau lucrurile, se pune o altă întrebare: nu cumva economia aceasta – care, în epoca relativizării codurilor culturale, a devenit marca Occidentului prin excelenţă – e, în fapt, cel mai mare joc piramidal din istorie? Nu cumva suntem condamnaţi să producem tot mai mult (depăşind orice nevoi), pur şi simplu pentru a întreţine o economie care, la rândul ei, e creditată a ne întreţine pe toţi? Problema în acest caz e – la fel ca în cazul urcuşului – că, pe măsură ce avansăm, drumul e tot mai anevoios. Şi, nu în ultimul rând – într-un context atât de plin de imprevizibile –, măcar mai ştim: spre ce înaintăm? Un lucru e cert: potenţarea spaimelor şi a incertitudinilor induce o notă (tot mai gravă) de iraţional într-un domeniu care nu doar se pretinde ştiinţific (şi e încoronat cu Nobel-uri), ci are şi o incidenţă – şi o responsabilitate – decisivă atât în viaţa indivizilor, cât şi a popoarelor.

Dar cine sunt actorii acestui domeniu? Economiştii? Greu de spus; după vorba lui Milorad Pavić, ei se aseamănă mai curând cu soţul înşelat – sunt ultimii care află ce s-a întâmplat. Actorii reali sunt oamenii de afaceri. Însă în ce măsură mai pot fi aceştia grupaţi sub un gen unic? Ce legătură e între antreprenorul mărunt (care-i servea drept model lui Adam Smith) şi marile corporaţii (care deja folosesc state şi organisme internaţionale ca vehicule de influenţă)? La ce nivel se poartă, astăzi, confruntarea economică? O mai poate cineva, nu reglementa, ci măcar înţelege? Dificultatea cea mai mare rezidă în faptul că – într-o lume „globală“ şi a „interdependenţelor“ – nici un seism nu mai poate fi localizat, unda lui de şoc propagându-se în toate direcţiile. Poate că pentru economişti aceasta nu e o problemă; în definitiv, dacă vor ca ştiinţa lor să fie obiectivă, atunci sunt în situaţia de a o detaşa de tot ceea ce ţine de subiectivitate (individuală sau colectivă). În acest caz, peisajul le va apărea în principal sub semnul circulaţiei capitalului dintr-un sector într-altul al unei economii şi dintr-o parte într-alta a lumii. Faptul că o corporaţie sau o ţară – profitând de un moment de panică – „ridică nejusticat preţurile“ (adică face speculă) nu e nimic altceva decât o modalitate (la fel de legitimă ca oricare alta, atâta timp cât nu cade sub incidenţa unei legi) de a concentra capital.

Când creşterea e (aproape de) zero şi când spaimele cresc, de ce nu ar fi şi acestea din urmă „jucate“ la bursă? Mai mult: de ce nu ar fi amplificate, dacă această amplificare aduce beneficii şi (in)fluxuri de capital? Ce altceva înseamnă „managementul crizei“ decât tratarea crizei ca resursă de exploatat şi ca sursă de venituri? E imoral? Dar ce are de-a face moralitatea cu economia? Orice patron va pretinde că veniturile sale – indiferent de provenienţă – se reflectă în numărul de angajaţi pe care îi întreţine. În fond, şi războaiele îşi au economia lor…

Întrebarea mea e una simplă: avem vreo şansă de „a ieşi din criză“ sau, dimpotrivă, intrăm în epoca crizelor permanente (mai mult sau mai puţin create şi întreţinute)? Şi: cine ne poate spune dacă această epocă a spaimelor nu va degenera
într-una a spaimei? Într-un cuvânt: ne mai rămâne şi altceva de făcut decât „să ne adaptăm“ la mai rău ?

©Phd. Mihai Maci

 

Brazda lui Novac Miercuri, februarie 16, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 4:17 pm

Nu sunt genii în exegeză şi în critică deoarece textul mărgineşte.

©Alexandru Dragomir