ţâşnesc Înţepături Marți, martie 26, 2013
Citesc mersul trenurilor ca pe o carte
bătută în piatră.
Penele atârnau de piele,
ca şi acum, în culoarea lor zdrenţuită,
atingând soarele.
Înţeapă. Aici, sub naştere, sub
leagănul lui sau al ei, în cutele morţilor
şi ale cordonului.
Înţeapă şi va ţâşni viaţa
cu vârful înainte, ca un picior tremurând.
Înţeapă. Destinul, poate, va face să ţâşnesc şi eu
citind mersul trenurilor
în piatră, atingând soarele.
©Tiberiu Neacşu
până la tălpi Marți, decembrie 4, 2012
este acolo unul care posteşte ascuns între puii de găină şi boabele de mei. e unul care se dă cu capul de pământ şi de toate gardurile. unul care doarme lângă aşternut. care creşte în jos ca un baston şi a ajuns la glezne, şi mai are puţin şi ajunge la tălpi. la care latră câini trişti, goniţi pe străzi. e acolo în zăpadă până la genunchi şi în pământ până la gât.
© Paul Aretzu
zgomote mărunte Duminică, octombrie 14, 2012
geamuri plesnite
şi sfărâmate pe trotuar
crengi smulse din umeri
frunze verzi care n-au habar
că foarte curând vor muri
©George Geacăr
frunzele îşi lipiseră ultimele perechi Miercuri, septembrie 12, 2012
Frunzelor le crescuseră urechi pe care şi le lipeau
de pământ. Hainele respirau într-un fel care ne
ajuta să ne recunoşteam. Luasem acest obicei de la
anticariat. Ne dădeam de trei ori peste cap şi ne
răsuceam în respiraţiile celuilalt. De fiecare dată
ne prefăceam uimiţi de rezultate. Frunzele se
ascundeau atunci de noi şi tăceau. Uneori era
destul de greu să le faci să te audă din nou.
Sub arini, printre bărcile crescute în dezordine,
frunzele îşi lipiseră ultimele perechi. Dar tu aveai
un cristal care era tot timpul cald şi care cunoştea
copacii. Treceam pe lângă arini fără să ştim care
sunt şi fără să dorim să îi descoperim. Culegeam
săptămâni cu pielea. Tu îţi dezlipeai încet culorile
de pe haine, le desfăceai în ceasuri apoi le exprimai
în limbi cunoscute doar de şerpii din aer. Ne plăcea
să ne întâlnim între respiraţii. Am început.
©Petrişor Militaru
Il est de forts parfums où naît le Beau de l’Air Joi, septembrie 22, 2011
Parfumerie-nvaluita-n aburi. Pe sipuri, un praf umed, aproape secular, ca o funingine de pene arse. Parfum de pene arse ce par fumul unei serafice combustii reci. Serafii, ce se mistuie-n de sine, secreta o funingine secreta. Parfumeria ninge (sau, poate, ploua fin, ca pulverizatoarele) cenusa. Un scrum ce,-n usa, se depune ca ninsoarea, pe care scriem cu penelul.
Parfumeria s-a umplut de îngeri. Îngerii par fumul unui rug: parfumul unei rugaciuni în ger. Îngerii au aripi pectinate, nestasnice ca niste branhii care transforma aeru-n parfum. Pieptenele lor, numai parfum, depene arsele peneturi ale noastre!
„Frumosul Aerului” e parfumul, – un elf ostatic într-o sticla, o înclestare în clestar, un duh pecetluit în sip.
Cumpara-ti, repede, un sip: Loare si Sene sunt, într-însul, distilate; culoare si desene s-au dizolvat într-însul, cu luare-aminte si-n secret, ca prin culoarele secrete ale tulpinelor de roza, de tuberoza, de rozeta, de laur roz, de rozmarin, îngalbenit la moartea tatei…
Culoarea minte, sunetul înseala, – parfumurile nu, desi par fumuri.
Parfumeaza-te, ca sa uiti, în ploaia cenusie, penelurile stoarse de culoare, peneturile arse între timp.
©Şerban Foarţă
când am strigat elefantul pe nume elefantule mi-a plăcut Marți, septembrie 6, 2011
adam era mare poet cel mai mare fiecare cocostârc zboară cu poezia lui între aripi cărând toamne de colo colo cât e albastrul unde ai rămas când ne-am dat peste cap şi ne-am transformat în primejdii de atunci poezia mai zbate muribundă ciotul aripii şi mai mănâncă pe câte unul ©Ionatan Pirosca
nopţile ca pisicile se furişează prin gangurile îngropate Marți, august 23, 2011
Au mai venit în oraşul acesta făpturi, au lăsat, în camerele din care noi tocmai plecăm, gesturi, cuvinte (obiecte de aer încremenit) pe care să le găsim când ne întoarcem şi au trecut pe străzile acestea printre faţade tăcute sau au stat un timp în pragul uşii de sticlă din colţul cutiei cu multe lumini (unele înăbuşite) privind, poate chiar cu surâs, cum umbrele (pe care ştim şi noi să le aşezăm peste vorbele noastre) se certau, dându-şi uneia alteia peste mâini. şi pe urmă, făpturile acestea au urcat în altfel de cutii (neinluminate, acelea, şi s-au dus) şi noi am rămas şi tot astfel vorbim despre felul în care ar veni în oraşul cu cuburi stângi şi intrate şi asta nici nu înseamnă că se vor aşeza altfel aşezările noastre lăuntrice, dacă şi-ar trece lumina o altă făptură, cu adevărat trecând printre ele (nu agăţându-ne de un braţ străin că să alunecăm prin străzile înclinate, şi colţuroase în treptele vechi, am da mai mult adevăr câte unui ceas, câte unei seri) ar fi ca şi cum, deopotrivă, iar ne-am răsfrânge în vitrinele unor prăvălii întunecoase, dacă am trece pe acolo cu o faţă cu vocea înceată şi moale, care să caute dantele vechi, povestindu-ne cu vorbe moi, altfel accentuate, despre mătăsuri.
©Mircea Ivănescu
Frumosul va elibera lumea Luni, iunie 27, 2011
Frumosul subiectiv este în ochii noştri şi ne aparţine.
El va fi întotdeauna mult prea personal
şi foarte vulnerabil. Dar Frumuseţea adevărată poate fi privită de orice ochi, dar nu va fi suportată
decât de aceia în adâncimea cărora S-a oglindit…
E Frumuseţea Însăşi,
care se poate plia pe orice privire, indiferent de privitor, “făcându-Se tuturor totul”…
© Ionatan Pirosca
Les pierres parlent Luni, iunie 20, 2011
Iarăşi este
cea dintîi dimineaţă, pietrele
cuvîntează,
sînt certitudini
pe jos, păşiţi, nu mai căutaţi
– şi să vă îndrume un iz de niciunde.
©Claude Esteban
Peisaj Nocturn Marți, iunie 7, 2011
Mîna uitată în ochii Poetului
pictează un peisaj de grîu şi maci.
Crini negri ca nişte candele-aprinse
fumegă în mijlocul lanului: Taci,
taci, suflete, taci!
… Un înger cu ochelari fumurii
îşi va opri limuzina în grîu.
Manechinele vor părăsi Oraşul
şi vor veni să se scalde seara în Rîu.
Umerii lor dezgoliţi, picioarele lor albastre
vor alerga peste pajişti întinse şi munţi…
Peştii vor pluti pe străzi,
se vor zbate în uşi..
… O candelă de aur se ridică deasupra Oraşului.
Stau culcat în mijlocul lanului de grîu,
cu o carte deschisă pe piept.
Fiecare spic e o lumînare aprinsă de vînt.
Îmi privesc tăcut mîinile
şi mă întreb: Am fost, mai sînt?
©Nichita Danilov
seminţe cu aripioare Sâmbătă, iunie 4, 2011
Ploaie molâie
un gard de nuiele şubrezit
prin care intra în ograda tot mai multe crengi sălbatice.
Frasinul de un verde întunecat îţi clatină vârful,
ulmului îi mai creşte un inel sub scoartă,
pentru fiecare frunză timpul pregateşe o clipă
îngrozitoare
a desprinderii de copac.
Ploaia umple niste încălţari rupte
aruncate pe şopron,
cine ştie pe unde umblă picioarele care le-au purtat,
poate au ajuns pe tarâmul fără nori supăraţi, fără neguri şi
noroaie,
seminţe cu aripioare se învârt peste curţi,
ele aduc arţarii în sat.
© Irina Nechit
cogitou Luni, mai 16, 2011
Doar aripile heruvimilor
ştiu să spună muzică ta
χερουβίμ care nu pot să fie
îmbrăţişaţi cu vorbele noastre.
timpul mă priveşte mut Joi, mai 12, 2011
colind parcursuri frenetice
şi timpul vine să-mi fure paşii
aud printre lucruri dilematice
cuprinşi de vervă paşii
cum saltă şi se pierd
şi înving
călcând pământul cu cerul
radiaţiile spectrului invizibil Joi, aprilie 21, 2011
se iveşte lumina
şi tu dormi.
lumina purifică privirile
aşternute pe bătrânele betoane
şi tu dormi !
lumina pluteşte în slavă
şi ucide obscuritatea.
lumina crucifică sarxul
în cuie îngheţate.
şi tu ?
tu dormi.
©Maria Teresa M.D.
twilight(fără bela cu bebe) Sâmbătă, aprilie 16, 2011
Uni ar prefera să trăiască în ritmul fenomenelor naturii, adică tot atât de lent ca asfinţitul, înserarea, care se întâmplă şi nu se întâmplă, se petrec.
© Alexandru Dragomir
figura îşi desenează conturul Luni, aprilie 4, 2011
mansuetă este tăcerea
pe buzele tale între-deschise
numai revelaţiile pot de-acuma
să-ţi reînvie ochii
şi mâinile să ţi le deschidă
© Maria Teresa M.D.
Anosteala cantă in casele goale Luni, ianuarie 17, 2011
Plictiseala e în catifeaua roşie
în tăcerea prăfoasă
a potecuţelor de prin desişuri
în orele caniculare
şi umblă descălţată,
în nisipul îngheţat al nopţii,
în verdele noroi
al bălţilor de vară,
al petalelor ofilite
de magnolii culese,
în lipstickul de fată.
Pe după uşa-nchisă
ne cântă înăuntru
odată cu sminteala,
de zambile ca nişte guri vopsite.
©Teresa Maria Moriglioni Drăgan
zumzăie galbenul îngheţat Luni, decembrie 6, 2010
vă voi folosi aşa, cuvintelor
cu înţelesurile
amintirii celei dintâi,
ca pe primul semn cu degetul
pe nisipul udat
cu lacrimi de sfinţi.
microtonalităţile lucioase si lipite de corp Luni, noiembrie 1, 2010
din verdele apos al faianţei
din lavoarele mute
din mirosul jilav
de scăldători umblate
clipesc efemere treceri
aici Ravel cântă
cu gura larg deschisă
şi ultimele vestigii
de carne ce-am fost,
îmi sfâşie fiinţa
că unul dintre ei, unul dintre atâţia
dar cu ochii de după.
ciorapii cu nuanţe mentolate Miercuri, septembrie 8, 2010
Noe
ai deschis fereastra spre dimineaţă,
bâtlan cu aripi armonioase.
alb porumbel îţi este beatitudinea
ce ţine în cioc o floare care nu ofileşte
şi zboară-n azur
mergând după tainice ţărmuri.
Acum când timpul a pierit Luni, iunie 11, 2007
Poemul este creat de Ruben Laţcău, amic al Academiei Nae
Acum când timpul a pierit
Acum când noaptea a venit,
Când, zburând din nou aripi,
Văd visele, visele veşnice,
Cum curg uşor peste lume
Împrăştiind nisipul ca pe dune,
Fir cu fir, făcând un munte,
Îngropându-mă pe mine în el
Nimic, nu simt defel,
Decât sângele visurilor moarte,
Ucise de a lumii soarte,
Simt doar mirosul merilor,
Din grădina îngerilor,
Simt doar lacrimile sfinte,
Curse din aceste morminte
Unde dorm odihnite,
Ale mele visuri iubite,
Simt doar parfumul teilor,
Din poveştile zmeilor,
Simt vântul ce plânge,
Cu zgomot în munte se frânge.
În visele mele văd munţii,
Văd câmpia vastă a minţii,
În mintea mea, văd drumul,
O, Doamne, văd tronul,
Aud susurul blând al verii,
Libertatea lipsei poverii…
Şi mă trezesc în iarba verde,
Mă uit la cer, sunt nori,
Fluturi în grădina de meri,
Bătând din aripi colorate,
Peste florile ornate,
Şi visurile mele, stau liniştite,
Ele nu ştiu că vor rămâne aici,
Ele nu cred că voi uita pe veci,
În grădina aceasta însorită,
Ele nu cred că voi uita de soartă.
Dar se duce, ca timpul vara,
Şi mă trezesc singur într-o gară,
Fără de vise, singur pe-o bancă,
Şi văd trecând trenuri grele,
Le văd urlând, mă uit prin ele,
Şi văd fricile, ascunse în colţ,
Le văd venind înspre mine,
Cu parfum de moarte în vine,
Rânjind mişelnic se năpustesc,
Şi-n acel moment doresc,
Să fiu în grădina cu fluturi,
Şi-nchid ochii, ca să văd merii,
Şi simt cum mă-nconjoară,
Acel parfum, acel miros de vară.
Şi deschid din nou ochii,
Şi nu mai sunt în gara morţii,
Am ieşit din lumea fricii,
Acum mi-e frig în tărâmul verii,
A venit iarna cu al ei ger,
Mă uit din nou la cer,
Nu mai e albastru, cu nori,
E greu, de plumb, fără cocori.
E tristă grădina acum,
În mijloc este un drum,
E drumul iernii, drumul rece
E drumul viselor mele,
Drumul pe care voi merge,
Voi merge în căutarea verii,
Undeva voi găsi merii,
Voi găsi visele stând în iarbă,
Se vor uita la a mea barbă,
Şi vor veni la mine,
Atunci in mijlocul ierbii,
Voi vedea iarăşi fluturii,
Şi voi visa, Doamne, din nou
Voi fi bătrân…
Academia Nae 
Am schimbat cuvinte