Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

E loc si inca mai ramane!(Dialog cu Ion) Sâmbătă, August 8, 2015

Filed under: Uncategorized — academicianuNae @ 8:06 pm

E loc, Ioane?
E şi încă mai rămâne.
Şi când te gândeşti cum se înghesuiesc oamenii unii într-alţii, cum se
calcă în picioare.
Şi-or fi căutând locul, cine ştie?!
Şi până să şi-l afle li se merită atâta ghiont?
Fii tu un miel dus la junghiere care să nu behăie, poţi?!
… Am auzit de unu’ care era om de umbră.
Frumos din partea lui, una cu pământul, carevasazică.
Greu îi e şi umbrei să tacă întruna.
De aia tăce inima în noi că nu tac toate cele din jur.
De aia umblăm ca bezmeticii că nu ne mai vorbeşte inima…
Că cel mai bun sfat e sfatul inimii.
Aia e viaţă, viaţă de mort în păpuşoi, când zumzetul lumii amuţeşte.
Dacă o umbră se ridică în capul oaselor…
Tare mă tem că se umple lumea cu strigoi.
Io nu-s-strigoi!
Nu eşti, nu, dar viii te pot înspăimânta uneori mai aprig decât morţii.
Asta se cheamă că eşti strigoi?
Asta se cheamă doar că strigoii ţi-au luat-o înainte
Şi s-ar putea să rămâi de căruţă…
Ce faţă de birou ai, Ioane!
După o zi prin instituţiile Statului, nici nu mă mir.
Da’ într-un sfert de ceas, aci, în câmp…
Se-nţelege, ne-om alege cu feţe de câmp…
Nu-i rău că a făcut Dumnezeu atâta lume
Nici păsării nu îi e desul poate un cer.
Darmite omului, la cât de slobod se vrea…
Ar rupe toate legăturile…
De toate lucrurile se poate omul lega!
Apoi cu greu da cu piciorul într-un ţăruş.
Toate îs de luat în braţe şi de sărutat
Şi tot alea îs şi de lepădat
Dacă nu te lepezi tu de ele ţi le smulge din mâini Dumnezeu
Când ţi-i lumea mai dragă
Acum respiră adânc că aerul ăsta nu costă
Atâta bucurie ne rămâne, aerul ăsta care nu costă…
Care ne umple plămânii…
Bun aer!
Sănătos!
Naşte bujoir în obrăjori.
Când or înflori să î-i dai iubitei.
Î i-oi da!
©Cătălin Lata

 

unghiile îngerului Vineri, Ianuarie 9, 2015

Filed under: binoclu britanic,Uncategorized — academicianuNae @ 1:28 pm

unghiile îngerului crescuseră până în măduva mea. lacrimile
îngerului ajunseseră până în faţa mea. plin de sângele fratelui
din creştet până la tălpi. în caliciul îngerului ca un catâr care
paşte dârele de argint ale dimineţii m-am tăvălit prin licăririle
polenului, printre vrejurile coastelor lui. curgând pe pieptul şi pe
labele îngerului aşteptând să primesc ordine. în timp ce el legăna
pâinica pe antebraţ. având simţul pregătit. fiind scărar după
mers. punând în gând proiectele crisalidelor. dormind pe paie în
miezul vocilor chimerice. îngerul îmi lua sânge cu tâlvul
picurându-l în Biblie, cam pe la Matei, 27 cu 8.

©Paul Aretzu

 

Mărdzeauă Duminică, Aprilie 22, 2012

Filed under: Uncategorized — academicianuNae @ 9:26 am

Porumbiţo mărgelele tale au iz de scorţişoară.

 

Es soll nur Silvius die Laute spielen Joi, Aprilie 29, 2010

Filed under: buzz(e),Uncategorized — academicianuNae @ 10:21 am

Maine 30 aprilie 2010, ora 19 în Sala Bizantină a Palatului Cercului Militar Naţional va concerta lăutistul Caius Hera cuprinzand suite pentru lăută solo de Silivus Leopold Weiss.

Silvius Leopold Weiss, unul dintre cei mai apreciati lautisti din secolul al XVIII-lea, a lasat posteritatii un numar impresionant de lucrari dedicate lautei. Deseori Weiss este comparat cu J.S. Bach, mai ales în ceea ce priveşte tehnica de interpretare la instrumentul său adorat, afirmandu-se chiar ca Weiss este pentru lăută ceea ce este Bach pentru claviaturi…

Silvius Leopold Weiss (1687 – 1750) Suita in Fa Major, Ms. Dresda, fol. 1-5
Prelude – Allemande – Courante – Bouree – Sarabande – Menuet 1 – Menuet 2 – Gigue
Suita in re minor, Ms. Dresda, fol. 25-31
Prelude – Allemande – Courante – Bouree – Sarabande – Menuet – Gigue
Suita in Do Major
, Ms. Dresda, fol. 61-67
Prelude – Allemande – Courante – Bouree – Sarabande – Menuet 1 – Menuet 2 – Presto


Stagiunea de Muzică Veche Bucureşti reuneşte arte interpretative străvechi ale Evului Mediu muzical, atât apusean cât şi răsăritean: muzică barocă, renascentistă, medievală, gregoriană, bizantină şi veche românească.

Concertele sunt abordate într-o manieră aparte şi ţin cont atât de componenta spectaculară cât şi de componenta educativă a fiecăruia dintre acestea acordându-se o atenţie deosebită caracteristicilor de stil şi de interpretare ale repertoriului specifice epocii de provenienţă.

Artistul Caius Hera este specializat în tehnica interpretativă a muzicii vechi într-o manieră autentică .

 

chip in relief Vineri, Aprilie 16, 2010

Filed under: buzz(e),Uncategorized — academicianuNae @ 12:59 am

nuante afabile

rezonante facsimile

muste arse de ras

false dialogari pe mobiluri inexistente

 

cu scociorâtorul măcelos Luni, August 17, 2009

Filed under: Uncategorized — academicianuNae @ 8:37 am

fonie insiretata cu ros

Îmi pun creierașul pe moațe zilele astea încercând să deslușesc taina de dincolo de fotbal. Mai precis, taina suporterilor și relația lor sinergică și elementară cu presa. Afundă treabă și puturoasă, de altfel.

Se făcea că – musai să o luăm pe acest ton de poveste, fiindcă astfel poate prindem valoarea simbolică și arhetipală a pățaniilor – o echipă de fotbal din România (Steaua) trebuia să joace cu una din Ungaria (Ujpest). Armia română declara sus și tare că nu are a se teme de armia ungurească. Deci lucrurile nu păreau să aibă motive să se împută. Asta până ce pravoslavnica presă românească a dat cu nasul de un filon de rating și încasări. Pentru cei care-și mai amintesc – că de săptămâna trecută multe s-au mai petrecut –, niște țicniți (altfel nu știu cum să le spun) au început să umble cu scociorâtorul (ăla de îi mai zice și microfon) printre oameni. Și au prins a-i întreba – țineți-vă bine de fotoliu – cu voce suavă: „O să fie măcel în Ghencea?” De unde a puiat sâmburelul lor cranian asemenea profunzime nu putem pentru ca să știm.

După ce atmosfera a fost ațâțată și zgândărită îndeajuns, aceiași țopârlani s-au pus la taste, așteptând, cu sufletul la gură și saliva șiroindu-le pe bărbie, desfășurarea „acțiunii”. Rezultatele nu au întârziat să apară. Fanii români – mânați mai mult de pandaliile ancestrale ori de euforiile bahice – au proptit de gardul cuștii lor un banner care îi batjocorea pe unguri. Cum presa deja își pregătise ogorul, acum culegea roadele, clătinând cu înțelepciune – acumulată probabil în curs de câteva ceasuri sau zile – din creștet. „Măi, măi, suporterilor decrepiți, asta știți voi să faceți? După ce v-am vorbit de măcel, după ce v-am întărâtat împotriva ungurilor dând pe post înjurăturile lor, voi așa știți să răspundeți? Dar se poate? De unde atâta violență?”

Astfel le grăia, cu dulceață în glas și dojană în peniță, blânda presă zgâtiilor de suporteri steliști. Un ziar cu mare circulație – și ediții gratuite – și-a cerut scuze de la maghiari într-un stil ce oscilează între patetism și aroganță. Citez doar puțin pentru exemplificare:
„…un banner mizerabil, postat lângă tricolorul nostru drag…”

Nu poți să nu te gândești îndată la Cațavencu ce plângea pentru soarta țărișoarei…

„Multora ne este greață de neomenii dintre noi.”

Cât spirit civic! Câtă solidaritate umană! Iată până unde ține umanismul și unde ne-a adus „progresul” perpetuu al societății omenești…

Între timp însă, tot presa românească nu uită să-i mai boscorodească oleacă pe unguri: că sunt amenințători, că sunt cei mai duri, că etc. De ce musai să le spună toate astea? Chiar pot fi considerate aceste parade de puberi tardivi – pe care le fac suporterii – informații?… Nu puteam exista fără înjurăturile ungurilor din Gara de Nord? Era musai să umble pipițele alea să vorbească despre măcel și alte chestii nasoale, zâmbind tâmp și naiv?

Povestea noastră (chiar dacă și-a pierdut din graiul mieros de cum a început) ajunge și la momentul care îmi dă cele mai mari bătăi de cap. Mă tot socotesc cum de jandarmeria, care era de față și care reprezintă statul român, nu a cules pur și simplu bannerul respectiv și să-l expedieze la reciclat textile. Forțele de ordine erau cele care puteau să stingă în fașă „subiectul de presă”.

De altă parte, dacă se știe că numai niște huligani au putut concepe acel soi de mesaj, cum se face că toată lumea îi dă atâta importanță? Dintr-odată, derbedeii se văd în centrul atenției. Se vorbește că cei care au debitat inepția respectivă sunt o minoritate, însă această minoritate se consideră că a fost în stare să jignească o țară. Ca să întărească ideea, s-a trezit și ziarul de care vă ziceam să își ceară scuze.

Dacă o familie are un copil mai debil, își cere scuze și explică stânjenită, dar nu dă comunicat de presă. De altă parte, atâta vreme cât nu s-a produs nicio daună ireparabilă, oricine ajunge să sufere vreo ofensă de la un copil debil nu-l ia în serios. Or aici nu există decât vexațiunea teoretică, fără alte complicații, și aceasta venită dintr-o genune a minții câtorva teribiliști. Chiar nu pot pricepe ungurii că respectivul banner n-a fost scris de „blajinul” popor român?

Se pare însă că scandalul a atras suficient de mult atenția încât să se pună problema sancționării echipei românești. Și totodată destul încât să-i întărâte și pe maghiarii de acasă. Probabil că și presa lor sportivă e la fel de avidă de oarece sânge proaspăt.

După ce mi-am încârligat neuoronii și am încercat să precep ceva, m-am ales cu următoarele constatări. (1) Instituțiile prin care statul exercită autoritatea legală nu pot/nu vor să aibă inițiativă, ci trebuie, probabil, să primească vreun ordin cu două zile înainte. (2) Presa este vârâtă până peste cap în tot rahatul ăsta care i se datorează într-o bună măsură. Dar se ascunde – prost și neconvingător – după pretenția că n-a făcut mereu decât să informeze. A făcut: a instigat! O parte dintre gazetarii fără discernământ pot fi considerați autori morali ai acelui banner! (3) Există o adevărată nevoie de a fi ofensat și de a lua în serios orice inepție. Acesta e spiritul veacului. Nu pricep nicicum de ce ar trebui ca un popor întreg să se victimizeze sau de ce simt nevoia unii să ia apărarea nației maghiare, din moment ce știm cu toții că acel mesaj nu este unul reprezentativ pentru atitudinea românilor față de maghiari. Această nevoie de a explica și disculpa e mai degrabă acuzatoare.
Până la urmă, parcă totuși este ceva între români și unguri, altfel n-ar avea sens toată tevatura. Unii își amintesc de autonomie teritorială, alții de Ungaria mare. Așadar, deși ne dăm drept frați europeni, continuăm să „valorificăm” vechile sensibilități. Problema nu s-a rezolvat în profunzime, ci doar la nivelul aparențelor. Dacă ce spun eu nu este nicidecum adevărat, atunci rămâne un mister cum poate să se ofenseze o națiune întreagă din cauză că o mână de rătăciți cu mintea a născocit un text de tipul: „maică-ta e proastă”. Cum misterioasă rămâne și nevoia pe care o resimte cealaltă nație de a se scuza că are în componență și derbedei sau oligofreni. De parcă cineva s-ar aștepta să nu existe asemenea specimene… ©Teofil Stanciu

 

Solomon Marcus (înariparea eşecului în educaţie) Marți, Aprilie 14, 2009

Filed under: Uncategorized — academicianuNae @ 12:28 pm

paradigme universale

Academicianul Solomon Marcus cartografiază trăirea noastră într-o lume în care greşeala este asimilată cu o infracţiune, cu un păcat, în cel mai bun caz cu o inadvertenţă. De multe ori, greşeala este ruşinoasă, iar teama de a nu greşi îi inhibă pe mulţi oameni în încercarea de a se implica într-o acţiune inedită.  Faptul este foarte vizibil la scolari, mai ales la cei mici, care-si reprima tentatia de a pune intrebari de teama de a nu comite cine stie ce greseala. Intregul sistem de evaluare la diferite tipuri de examene si concursuri este bazat pe baremuri elaborate in raport cu greselile si insuficientele posibile. Referentii care au de stabilit calitatea unei lucrari propuse pentru publicare intr-o revista de specialitate acorda o atentie deosebita eventualelor greseli si gradului lor de gravitate. Traficul rutier este controlat in mod riguros prin reguli care privesc atat pe pietoni cat si pe conducatorii de diferite tipuri de vehicule, iar abaterile de la aceste reguli constituie greseli cu statut de infractiune si sunt sanctionate in raport cu gravitatea lor.

Statutul negativ al greselii este vizibil in toate traditiile, in mituri, in religii, in folclor. Chiar in zicala de origine latina conform careia „a gresi este omenesc“, statutul negativ al greselii este prezent, numai ca i se acorda uneori circumstante atenuante.

Eludarea acestui fapt produce pagube imense sistemului educational. Greşeala şi eşecul sunt preţul inevitabil pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a gândi cu capul nostru, de a nu ne mulţumi să repetăm cele spuse de alţii. Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativă personală şi de aici la descoperire şi la invenţie . Mai mult, numarul esecurilor este, de obicei, mult mai mare decat cel al reusitelor. Plasandu-ne in cazul limita in care nici o incercare nu are succes, vom observa ca esecul in incercarea de a raspunde la o anumita intrebare ascunde de multe ori elemente interesante in raport cu o intrebare diferita de aceea care ne-a preocupat initial. Vorba „unde dai si unde crapa“ este tocmai expresia acestei situatii. Gandirea personala incepe cu libertatea de a (ne) pune intrebari. Intrebarea este forma cea mai simpla a spiritului critic si a creativitatii. Pare un truism, dar esecurile in educatie se datoreaza in buna masura evitarii modalitatii interogative, sacrificate in favoarea modalitatii imperative. „Sa se arate ca“ este preferat lui „Este oare adevarat ca?“. Verificarea unui enunt stabilit de altii este preferata descoperirii pe cont propriu a enuntului respectiv.

Spiritul de inventie este mai greu de evaluat pe baza de baremuri prestabilite, de aceea i se prefera cel de conformitate cu ceea ce au inventat sau descoperit altii.

Dar ceea ce se intampla la nivelul marii creatii stiintifice sau artistice este valabil si la nivelul proceselor de invatare pe care le parcurg scolarii. Invatarea autentica este numai aceea activa, care te asigura ca poti reconstitui pe cont propriu un rezultat, o idee, o notiune, o teorie, deci ca esti in stare nu numai s-o reproduci ca formulare, ci sa dovedesti ca ai inteles-o, propunand o prezentare alternativa, personala a ei, stabilindu-i explicit corelatii care altfel ramaneau implicite, furnizand exemple inedite. Acest tip de invatare creatoare nu este posibil fara libertatea de a incerca o abordare proprie, fara dreptul de a esua in aceste incercari si de a comite greseli. Aceasta tatonare are toate trasaturile unui joc, dar nu un joc de tipul sahului, in care se actioneaza pe baza unor reguli prestabilite, ci un joc in care eventuale reguli urmeaza a fi gasite chiar in procesul sau de desfasurare. Jucatorul, adica cel care invata, care cauta, este ghidat de bucuria curiozitatii sale si de libertatea de care beneficiaza in acest scop iar rasplata consta in satisfactia de a intelege un lucru pe care anterior il ignora.

Sa rezumam: invatarea, gandirea personala, creativitatea presupun o punere concomitenta in miscare a libertatii de intrebare si de cautare, a dreptului de a gresi si de a esua, a practicii ludice si a spiritului critic.

(Bibliografie: Paradigme universale III. Jocul)