Academia Nae

Nae e partea luminoasa din noi si Catavencu e partea umbroasa

zgomotele trunchiurilor de plop aliniaţi Luni, Februarie 28, 2011

Filed under: boltari de hartie — academicianuNae @ 1:46 am

vino mai aproape

mi-e frig de nisipul uitării

hai să strănutăm amândoi
pagina asta până va înverzi
hai să o mototolim vertical
poate mai înflorim o dată

şi dacă da
era un zimbru
în două împuşcături paralele
sau doar iubirea

©Ionatan Pirosca

Anunțuri
 

Abstracţionism figurativ Vineri, Februarie 25, 2011

Filed under: brosteniul — academicianuNae @ 3:11 pm

Orice formă care vrea să se înalţe, poate atrage după sine tot spaţiul.

 

intre mimetic si fantasmatic Joi, Februarie 24, 2011

Filed under: buline lilo — academicianuNae @ 3:30 pm

Expozitia de desen a graficianului Ioachim Nica, 24 februarie -24 martie , la Palatul Baroc (B-dul Dacia nr. 1-3), în salile Sectiei de Arta.

Imaginea pentru Ioachim Nica este un loc privilegiat al confesiunii şi al evocării, în care deconspirarea latentă a sensului se epuizează cu discreţie doar în oglinda propriei biografii.

 

Schimbarea statusului si anticomunismul Miercuri, Februarie 23, 2011

Filed under: babele si gerovitalu — academicianuNae @ 11:23 pm

Problema anticomunismului românesc mi se pare a fi aceea că – în două decenii – n-a reuşit să marcheze clar distincţia dintre comunism şi capitalism. Şi nu doar ideologic, ci şi în concretul existenţei. Recent, d-l Ion Vianu a publicat un text – remarcabil de lucid – despre motivele (şi consecinţele) eşecului anticomunismului în spaţiul public românesc. În textul d-lui Vianu se pot regăsi aproape toate motivele care au făcut ca, în loc de-a deveni una dintre axele României postdecembriste, anticomunismul să ajungă una dintre temele minore ale actualităţii. Aproape toate, deoarece mi se pare că, deşi e prezent în mod implicit în argumentarea d-lui Vianu, nu apare explicit poate cel mai important motiv: faptul că oamenii comuni care au traversat deceniile comuniste nu s-au identificat – după 89 – cu anticomunismul. Rămâne de explicat acest fapt. Mai înainte de toate, anticomunismul de după 89 a avut un caracter preponderent intelectual, dacă nu chiar academic. A fost – şi a rămas – o problemă de bibliografii şi de citate la care majoritatea nu are acces. Comunismul oficial a însemnat, desigur, (şi) în România îndoctrinare – numai că aceasta s-a făcut foarte „româneşte“ şi a constat, cel mai adesea, dintr-un pomelnic de „citate“ culese din cuvântările lui Ceauşescu, legate între ele prin inevitabilele „trebuie să“-uri. Câţi vor fi fost, în acei ani, cei care să studieze marxismul sau leninismul pe surse? Ar mai fi de adăugat faptul că genul acesta de „marxism autentic“ era atent supravegheat (şi descurajat) de însăşi puterea care se legitima prin marxism, dat fiind că tocmai „comuniştii de convingere“ au furnizat grosul disidenţei estice. Aşadar, la ce se gândeşte un om al acelui timp, văzând actualul asalt doctrinar asupra comunismului? Mai întâi, că e acuzat de o culpă care nu-i aparţine. Da, a spus ce se spunea atunci – nişte sloganuri ca oricare altele, în care nu credea nimeni – pur şi simplu pentru că toată lumea le spunea. N-a simţit nicio nevoie să citească „clasicii“, nu are nimic în comun cu subtilităţile comunismului, nu-i cunoaşte nici filosofia, nici istoria – ca atare, critica acestor aspecte rămâne abstractă şi nu întâlneşte, decât tangenţial, orizontul existenţei lui. Pentru el comunismul e o sumă de idei generoase (loc de muncă pentru toţi, şcoală, asistenţă medicală şi socială gratuită etc.) pe care nu înţelege cine le-ar putea contesta şi în numele a ce. Pe un asemenea om critica ideologică nu-l atinge dintr-o raţiune foarte simplă: că nu a luat în serios ideologia acelui timp. A înţeles-o aşa cum i s-a oferit – ca o modalitate de-a face carieră şi de-a se impune social. Cu atât mai greu de înţeles ar fi, pentru astfel de oameni, sublimarea metafizică a comunismului ca fiind răul absolut. Evident, din păcate avem şi exemple: ajunge să ne gândim la Piteşti. Dar tocmai anvergura monstruoasă a cazului îl face, literalmente, abnorm; el devine un horror absolut, produs nu atât de o ideologie, cât de paroxismul unei demenţe ucigaşe. Faptul că argumentul (folosit şi de Hruşciov atunci când a „demascat“ crimele lui Stalin la cel de-al XX-lea Congres al PCUS) nu e corect nu împiedică succesul lui. Iar raţiunea acestui succes e simplă: victimele sistemului au fost, peste tot, sensibil mai puţine decât beneficiarii lui. Altfel spus, cei tentaţi să atribuie conotaţii pozitive sistemului (şi să pună derapajele lui pe seama unor indivizi) sunt întotdeauna mai mulţi decât cei ce se descoperă neputincioşi în faţa sistemului (nu doar a reprezentanţilor lui). Nu mă refer aici la beneficiarii majori (deoarece se aflau în structurile puterii) ai sistemului comunist, ci la oamenii obişnuiţi pentru care comunismul a însemnat schimbarea radicală – şi în bine – a „status“-ului lor. E vorba de proletariatul rural pe care comunismul l-a urbanizat, oferindu-i condiţii de viaţă incomparabil mai bune faţă de cele pe care le lăsa în mediul lui anterior. Când ne gândim la lumea interbelică, suntem tentaţi să o judecăm metonimic, raportându-ne la o mică franjă (ce beneficiază de avantajul vizibilităţii) a intelectualităţii acesteia. Dar interbelicul e, deopotrivă, şi cel al majorităţii populaţiei, din care aproape 80% trăia la ţară, în condiţii pe care, în bună măsură, azi, le-am califica ca subumane. Ancheta publicată în masivul volum Problemele sanitare ale populaţiei rurale din România, editat în 1940 de Revista de Igienă Socială, ne arată o altă faţă, mai puţin mediatizată, a interbelicului. Comunismul nu i-a bruscat pe aceşti oameni mutându-i din rural în urban, ci – de la un moment dat – nemaiîndeplinindu-şi promisiunea de a le asigura o viaţă decentă. Nu represiunea anilor 50 domina mentalul celor ieşiţi în stradă în iarna lui 89, ci mizeria din a doua jumătate a deceniului ce se încheia. Poate de aici ar fi trebuit început: de la a le arăta acelor oameni că tentativa de modernizare încercată de comunism – din cauza costurilor pe care le presupunea arbitrarietatea deciziei politice şi economice – era, în mod fatal, sortită eşecului. În 89 oamenii erau convinşi de falimentul comunismului şi dispuşi să încerce o altă cale, în măsură să dovedească că nu ajunge în mod necesar la „economia de penurie“. Eşecul acesteia îi îndeamnă să o compare, fără a-i mai acorda beneficiul de încredere de la începutul anilor 90, de la egal la egal cu comunismul. Iar pe acest teren lucrurile, aşa cum o arată sondajul invocat de d-l Vianu, rămân extrem de incerte. E neclar dacă oamenii aceştia sunt, realmente, simpatizanţi ai comunismului. Probabil mulţi dintre ei supravieţuiesc graţie unei mici afaceri care, o înţeleg ei înşişi, nu s-ar putea menţine în comunism. Ceea ce spun ei e, de fapt, că nici capitalismul nu şi-a ţinut promisiunea de-a le da o viaţă mai bună. De asemenea, este cert că nu anticomunismul e cel ce-i va mobiliza în viitor. Pe cei mai mulţi dintre ei, după şocul primelor momente (trăit în bună măsură graţie Memorialului Durerii), exhibarea suferinţei a sfârşit prin a-i face să fie reactivi faţă de ea. Iar prestaţia Convenţiei Democratice a arătat ad oculos faptul că suferinţa nu face pe nimeni nici mai bun, nici mai inteligent. Oamenii aceştia nu sunt funciar nici comunişti, nici anticomunişti, după cum nu judecă lucrurile printr-o prismă elaborat ideologică. Pentru ei măsura unei lumi e dată de capacitatea acesteia de a le satisface idealurile domestice. Putem spune ce vrem despre ei, dar să nu uităm că – prin vot – lor le e încredinţat dreptul de a decide destinul acestei lumi. Şi totuşi, măcar o dată – în decembrie 89 – ei au strigat, din suflet: „Jos comunismul!“. Ar fi totuşi corect să repunem acest strigăt în contextul lui: o mulţime înspăimântată, care nu-şi cunoştea duşmanul şi care căuta cu disperare un resort al solidarităţii. Desemnarea comunismului ca duşman (întruchipat doar de Ceauşescu) ne permitea tuturor să ne considerăm victime. Strigând „Jos comunismul!“ strigam de fapt că toţi – buni şi răi, mici şi mari, apropiaţi sau îndepărtaţi de fosta putere – suntem victimele lui. Efectul acestei situaţii a fost acela că, în momentul în care armele au tăcut, ne-am trezit cu toţii, din victime, eroi (deşi în stradă ieşiseră sub 10% din cetăţenii de atunci ai ţării) şi încă eroi ce „merită“ ceva pentru eroismul lor. În loc de-a avea – ca polonezii sau ungurii – rezistenţi vizibili (ale căror gesturi şi opinii să ne fie un reper), am devenit, aproape peste noapte, cu toţii rezistenţi, iar rezistenţa a fost degradată la descurcăreala cu care am reuşit a face faţă mizeriei ultimilor ani ai ceauşismului. Astfel, în loc de-a identifica nişte disfuncţii concrete şi persoanele responsabile de acestea, precum şi căile literalmente alternative ale refacerii ţării, ne-am pomenit plătind solidaritatea fricii de câteva zile cu vacuitatea adversarului de decenii. Comunismul a fost, pe rând, CPEX-ul, Securitatea, Partidul, Stalinismul, Ideologia. Ce mărturiseşte această progresivă deplasare dacă nu o alunecare în generalitate şi, implicit, o tot mai slabă capacitate de a localiza problemele acelei lumi? Iar faptul că, acum, e suprasolicitată diferenţa ideologică nu e, în fond, reversul estompării diferenţei reale dintre cele două lumi (pe fondul unei crize atât de similare cu cea de la începutul anilor 80)? Problema anticomunismului românesc mi se pare a fi aceea că – în două decenii – n-a reuşit să marcheze clar distincţia dintre comunism şi capitalism. Şi nu doar ideologic, ci şi în concretul existenţei. Dimpotrivă, ascensiunea „foştilor“, statul asistenţial, politica netransparentă, depopularea ruralului, proletarizarea accentuată a ceea ce-ar fi fost păturile medii ale societăţii, ininteligibilitatea „normelor“ europene şterg şi mai mult distanţa dintre cele două lumi. În fine, ostentaţia afişării unei bogăţii dubioase, vocaliza fără niciun beneficiu a mass-media, prăbuşirea sistemului de sănătate şi a celui de învăţământ, ruinarea industriei şi a agriculturii fac ca accentele favorabile să se deplaseze de pe prezent pe trecut – fie el şi comunist. Cel mai important e faptul că acestea sunt lucruri a căror experienţă o face fiecare, nu doar minoritatea celor ce citeşte Raportul Comisiei Prezidenţiale şi bibliografia acestuia. Astfel, dintr-o problemă decisivă, anticomunismul devine – pas cu pas – o modă (trecătoare ca toate modele) şi, probabil, o afacere lucrativă pentru câţiva. Cum bine spune d-l Vianu: e un eşec dureros.

©Phd. Mihai Maci

 

analyein Sâmbătă, Februarie 19, 2011

Filed under: bube pe suflet — academicianuNae @ 4:35 pm

Unii îi folosesc pe marii scriitori ce pe autobuzul 14, ca să-i ducă la Rulikowski, alţii ca pe o rampă de lansare, fiind doar sateliţi, alţii îi toacă mărunt-mărunt, iar în sfârşit, alţii îi cară, gemând greu şi neluaţi în seamă, de la o generaţie la alta.

©Alexandru Dragomir

 

Brazda lui Novac Miercuri, Februarie 16, 2011

Filed under: bosumfleli efervescente — academicianuNae @ 4:17 pm

Nu sunt genii în exegeză şi în critică deoarece textul mărgineşte.

©Alexandru Dragomir

 

En raccourci Luni, Februarie 14, 2011

Filed under: buzz(e) — academicianuNae @ 12:09 am

Fiecare zi e viaţa pe scurt. Un memento de care nimeni nu ţine zilnic seama.

©Alexandru Dragomir