Mâinile îngerului meu

Într-o seară tulbure
mi-am recunoscut îngerul – avea
culoarea ochilor mei, iar aripile
străvezii, de libelulă, cu nervuri
complicate precum o hartă veche
dădeau impresia de mare sfârşeală.
De demult se tot ţinea după mine,
poate mă scria ca pe un jurnal
fără să simt nimic, ca un somn,
sau îl purtam mereu în ureche,
ca tinitus aproape imperceptibil.
Oare câte leghe făcuse încoace,
cât plutise umbra lui alungită
peste păduri şi ruine, peste toate
lucrurile care nu mai au pereche,
să ne vedem, să tăcem împreună?
Nu îl voi mai întreba niciodată,
îmi ajunge să-i bănuiesc mirarea,
să ştiu că ne hrănim din aceleaşi
nuanţe de cer, că ni se dă o formă
complicat de simplă, matricea
pe care nu putem să o spargem…

©Dan Dănilă

Publicitate