Frumusetea

Albastra ta privire
E-atât d-atingatoare,
Ca si un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îsi uita ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea catare-a ta, –
Abstractie-n simtire, –
Îsi pierd a lor gândire;
In tine toti traiesc.
Racoarea cea de sine
Ce-n preajma-ti simti ca vine,
Ast vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.
(Autorul este Cezar Bolliac)

Publicitate