Trăind în cuantificări finaciare duminică, iulie 5, 2009

Trăim într-o lume dominată de economic.Până în secolul XVIII, oamenilor nu le păsa de bani deoarece pentru ei nu reprezentau nimic.

Trăim într-o lume în care glandele salivare(de pe creier) au fost setate pe sume.

Când auzi de o sumă, se produce secreţia: ce?, unde?, cum ?, cât ?

S-a atrofiat casa cu perdele făcute de bunica şi cu viole la ferestre.

“Dacă le spuneţi oamenilor mari că aţi văzut o casă frumoasă din cărămizi trandafirii, cu muscate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş, ei nu vor putea să-şi închipuie cum arată. În schimb, dacă le spuneţi că aţi văzut o casă care costă o sută de mii de euro, vor exclama: Ce frumoasă e!”

Pietrele din gura lui Daniel Cristea Enache miercuri, iulie 1, 2009

Daniel Cristea Enache după prima lui vizită în Varadinum tânjea să plece cu o piatră în gură -probabil o piatră de aducere aminte şi nu una desfiguratoare.

El crede într-o valorizare a literaturii postmoderne căreia prin cronicile lui îi cartografiază culmile şi gunoaiele deoarece vede frumuseţea potenţelor într-o literatură care şi-a schimbat sistemul.

La bibliotecă am apucat să stau cu spatele la peretele rece şi cu dorsalul pe mocheta vişinie de lângă scaunele pline cu vârste mişcătoare.

Injurăturile la adresa lui îi duc cărţile către o categorie de cititori la care elogierea şi apaludarea nu ar fi ajuns.

Recunoaşte cu durere primordialitatea funcţiilor din lumea literară prejudiciand astfel prezenţele valorilor şi dorinţa scriitorilor români postmoderni de a fi mai postmoderni decât iniţiatorii curentului postmodernist ajungând la dogmatizări încrâncenate şi devenind imitatori nenorociţi cu exces de gesticulaţie fandosită puţând teoretizator.

Când Daniel Cristea Enache râde îşi mişcă muşchii feţei asemănător fizicinului Gabriel Cabău.

Înţelege postmodernismul ca reprezentând o recondiţionare a epocilor trecute şi nu o (e)radiere, ca manifestându-se tolerant şi nu tiranizant.

Criticul literar de doar 35 de ani a oscilat între pe şi pă cu un umor şarmant.

Recomandă înţelegerea expectanţelor externe(care au de-a face fie cu nevoia elitistă după un experimentalism maxim, fie cu aşteptarea omului comun a exotismului) însă nu plierea şi armonizarea, ci bulversarea lor prin depăşire care le substituează aşteptările comerciale cu valori maturizatoare.

Pentru Daniel Cristea Enache viaţa literară românească e frumoasă atunci când e frumoasă şi e extrem de interesantă atunci când e urâtă.

Nu încurajează atitudinile cititorilor români de liceeni întârziaţi : mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut cartea (neglijând astfel explicaţia substanţei).Susţine rolul argumentaţiei şi nu a afectelor efemere în cetire.

Pietrele din gura lui Daniel Cristea Enache s-au dovedit a fi preţioase şi purificatoare.

(Încercare de poem în daneză) luni, iunie 29, 2009

Calico gardiner af røde smidt i Castle Aviser gul elliptiske

klæbet på væggen af renvaske Pete smil

af lys i den jar klatring på reb med

knuder elegant guirlande Ilex paraguayensis lysken rundhed

Anamorfoza consemnării (i)raţionale vineri, iunie 26, 2009

Daca ne întoarcem la argumentul lui Platon împotriva scrierii, vedem ca el poate fi rezumat foarte simplu: ceea ce vrea Platon sa conserve este mentinerea gândirii în actualitatea ei vie. Platon este un gânditor aflat la intersectia mai multor traditii: are în spate o întreaga epoca .E. R. Dodds, în cartea sa Grecii si irationalul, a vorbit despre sufletul irational si conglomeratul mostenit (magie, samanism, influente mazdeene, pitagorism, rituri coribantice etc.)  si a deschis, în fata lui, o alta lume, din care s-a nascut într-un sens, prin anamorfoza, si lumea moderna. Platon este un gânditor de granita, asemenea lui Descartes, dar într-un sens mult mai radical. Ca urmare, Platon, ca orice gânditor de granita, are o sensibilitate de judecata extraordinar de vie în privinta a ceea ce se pierde atunci când un nou mijloc tehnic vine sa spuna ca avem de câstigat enorm daca îl adoptam. Platon traieste într-o epoca în care scrisul începe sa devina dominant pentru transmiterea culturii. El nu era pur si simplu împotriva scrierii, dovada ca a scris. Nu a scris însa tratate discursive, de scoala, ca Aristotel, pentru ca a nutrit convingerea ca expresia pur tehnica a gândirii nu este toata gândirea. Mai trebuie ceva, un fel de viata, de însufletire: si a mimat acel ceva scriind o filozofie de teatru, de dialoguri. Dialogurile sunt un teatru, ideea fiind ca gândirea nu trebuie livrata singura, ci împreuna cu niste marcatori ca aceia de care am vorbit când am pomenit de traducerea Scripturilor. Altfel, cadem în ceea ce el ne avertizeaza ca ar putea sa fie soarta noastra, daca vom identifica gândirea în act, vie, cu urma ei moarta, în scris; daca vom face eroarea de a confunda doctrina însasi, filozofia si întelepciunea, cu un manual. Acesta este lucrul împotriva caruia vrea Platon sa ne avertizeze obiectând împotriva scrisului si acesta este motivul pentru care introduce distinctia capitala între a scrie în suflet, lucru pe care îl recomanda ca fiind modalitatea si finalitatea însasi a întelepciunii, si a scrie pe un suport exterior, riscurile fiind cele formulate de el în obiectiile aduse scrierii. Nu este o contradictie ca Platon formuleaza un argument împotriva scrierii prin scris. Nu este a self-defeating argument, pentru ca Platon bate mult mai departe decât a formula un simplu argument formal împotriva scrierii. Daca ar fi gândit formal, nu ar fi scris nimic. Dar problema nu este aceasta. Platon era perfect constient ca atunci când vorbeste, se produce, din punct de vedere cognitiv, un act analog scrierii: este ca si cum ai scrie pe aer. Nu numai scriind, ci si vorbind gândirea se îngusteaza, se împutineaza, se restrânge – adica si cuvântului vorbit i se pot aduce, în principiu, obiectiile pe care Platon le aduce cuvântului scris. Pe de alta parte, Platon era perfect constient de faptul ca întelepciunea si cunoasterea trebuie transmise si ca e absurd sa nu folosim mijloacele de fixare a ei de care dispunem. Cu o conditie: sa fim constienti fixarea înseamna împutinare si ca esentialul ramâne în om, în capacitatea sa sufleteasca de pastra viata a ceea ce este consemnat. Problema transmiterii gândirii scrise este cum s-o pastrez vie, în conditiile în care scrisul nu îi conserva viata, ci doar imaginea. Toata întelepciunea este ca instrumentul prin care fixez cunoasterea sa nu-mi obnubileze sursa acestei cunoasteri.

46.328 de tone fracturate marţi, iunie 23, 2009

Fetele au văzut filmul Titanic de 20 de ori iar băieţii de 2 ori.
Fetele pentru că au plâns şi deoarece erau obsedate de LeonardoDicapră şi baieţile pentru Rosalinda când a fost pictată.
Mulţi visează o astfel de experienţă iubăreaţă neconstientizand vremelnicia viscernal emoţională şi finalul indubitabil al morţii.
îngheţat în apă, sbier către cei din bărcile de salvare
care înaintează vâslind cu egoism
lăsându-mă cu sufletele de gheaţă

Aici nu există alţii sâmbătă, iunie 20, 2009

Augustin Buzura stătea sprijinit cu mâna dreaptă pe catedră având ondulări burticoase şi firele-i capilare înzăpezite.

Ritmul îi era domol şi fragmentat pipăind sinuos de la depărtare incomoditatea interpretării de sine în constrângerea alterităţii.
Îşi exterioriza seninătatea prin expresivitatea feţei din care tonu-i cald şi cuvintele-i simple îţi acaparau ataşamentul şi cordialitatea.
„Cred dar mie frică de ceea ce cred” mărturiseşte personajul principal care în proximitatea morţii îşi caută raportarea transparentă la propria-i singurătate desfăşurată în timp, ajungând obsesie la prezentul continuu.

Mărturisea că toate cărţile lui sunt de fapt nuanţarea unei singure cărţi şi încercarea de elucidare profundă a unor întrebări ontologice, superficial îmbrăţişate în anii timpurii.
Smerenia lui iradiantă şi-a articulat desţelenitor ironizări de sine.
Cu mâna stângă (pe care era pus cu clame un ceas argintiu) gesticula între orizont şi verticalitate.
Auto-interogatorul Augustin Buzura relevă noi înţelegeri ale morţii din perspectiva galaxiilor care mor şi care ne pitesc spre o nimicnicie asumată.
Moartea învie în fiecare filă a romanului cu raportul singurătăţi(cu încă un i).
Timpul lăuntric dilatat redimensionează realitatea externalităţii prin reproiectarea morţii.
Romanul „Raport asupra singuratatii” are o continuitatea tematică şi problematică, substanţa fiind conturată printr-o serialitate organică şi analogică.
În perioada în care a prezidentiat Institutul Cultural Român a deschis ferestre puternic lăcătuite şi a încercat să echilibreze viziunea neromânilor asupra României.
De exemplu a plătit drumul şi staţionarea unui jurnalist american care fabula negativist şi exacerbat de ireal despre situaţia românească, reuşind astfel să-l înveţe moderarea, tăcerea sau verificarea documentată.

„Nu trebuie dorit imposbilul” consemnează psihiatrul care aduce prin livreasca-i analizare semnificaţii moral mutilatorii.

A studiat lucrarea lui Julian Huxley(premiant Nobel)despre acidul lizergic care ridică randamentul scoarţei cerebrale precum motorul unui avion mare pus la o biţă Pegas ruginată.
Criticul literar Daniel Cristea Enache interpretă formalitatea forţei domnului Buzura ca fiind nasturii rămăşi descheiaţi.Romancierul Buzura vede liniile contorsionate într-o masă pe care noi o vedem banalizantă.

Doamna Angela Martin care l-a studiat pe Sabato cu pixul în mână l-a comparat pe Ernesto cu clasicul Buzura deoarece dramatizează halucinând aducând similitudini, ambii consemnând şi deformând prin condeiul salvator sufluri eticizante şi ambii find scriitori fanatici şi anxioşi, cu viziuni catastrofale, premoniţionale inspirate din răscolitoarele şi lugubrele conpartimentari horror a trecutului privit prin ochelarii intersubiectivitatii.
(Augustin Buzura raportat la singuratatea alteritatii)

tulburări patologice halucinante(Mihai maci) joi, iunie 18, 2009

In lumea scoop-ului totul trebuie sa fie instantaneu, nou si senzational. Numai ca, cel mai adesea, si oamenii politici, si comentatorii politici sunt aceiasi. Drama lor e aceea ca mereu trebuie sa produca ceva nou. In acest context nici judecata atent cantarita, nici explicatia riguroasa nu-si au locul. Publicul se lasa purtat de impresii, iar impresiile se fac (si se desfac) in parelnicia momentului. Este trist faptul ca mass-media acorda prea putina atentie formarii publicului (tele)spectator ca cetateni. Orice emisiune de stiri probeaza acest lucru: scandalurile zilei, oricat de nesemnificative, sunt hiperbolizate din dorinta de-a umple spatiul de emisie.

Lucrurile importante – atatea cate sunt – sunt descompuse si recompuse ad nauseam intr-o vorbarie deliranta, care sfarseste mai intotdeauna prin a-si uita pe parcurs obiectul. Scopul unei emisiuni pe o anumita tema nu e acela de-a clarifica tema respectiva, ci acela de-a o vinde, dramatizand-o, ca pe o marfa cat mai atractiva. Numai ca ceea ce e atractiv nu e neaparat si semnificativ. De aceea contemplarea emisiunilor politice ale televiziunii nu le creeaza celor ce le urmaresc un orizont problematic (care sa-i implice atat rational, cat si afectiv), ci mai curand stari de moment dupa a caror destramare nu ramane decat “zgomotul si furia” unor trecute pasiuni sterile. Datorita caracterului ei universal, televiziunea a devenit (mai mult decat Parlamentul) tribuna oamenilor politici.

Modul in care se exprima (parte din ratiuni ce tin de ei insisi, parte din cauza constrangerilor “mediului”) transforma prestatia lor intr-o soap-opera de proasta calitate, dar interminabila.

Si inevitabila. Mai mult: televiziunea a ajuns sa se substituie oricarei dezbateri si oricarui contact real dintre alesi si alegatori. Vedenia s-a substituit intelegerii si spectacolul judecatii civice.

Dialectici peripatetice joi, iunie 18, 2009

Aveţi nevoie de:

• cort (sau să vorbiţi cu un coleg care are şi vă poate găzdui);
• îmbrăcăminte adecvată (atât pentru vreme caldă, pentru inot, cât şi haine de schimb în caz de ploaie);
• provizii minime de mâncare până la următoarea deplasare în sat;
• instrumente necesare traiului în natură (lanternă, tacâmuri, vase, chitară etc.)

Se pot găsi:

• produse alimentare (conserve, mezeluri proaspete, pâine, răcoritoare etc.) la magazinele din sat;
• produse alimentare specifice (lapte, ouă, brânză) la localnici;
• produse nealimentare de strictă necesitate la magazinele din sat;
• apă potabilă la 50 m. de tabără.

Seminarul din Valea Lăpuşului este o şcoală de vară deschisă tuturor studenţilor în ştiinţe umaniste .

Seminarul este organizat de Departamentul de Filosofie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca prin Centrul de Filosofie Antică şi Medievală şi constă în comunicări şi dezbateri ale studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor precum şi ale unor invitaţi, participarea fiind liberă.

Ediţia a XIV-a a Seminarului din Valea Lăpuşului va avea loc în perioada 10 – 23 iulie 2009. Organizatorul principal este conf. dr. Alexander Baumgarten,  membru corespondent al Academiei “Pontificia Academia Sancti Thomae Aquinatis” din Vatican (din 2004), vicepreşedinte al Societăţii Române de Studii Clasice, filiala din Cluj (din 2003), fost preşedinte al Societăţii internaţionale Sfântul Toma din Aquino, filiala română (2000-2005), membru al Societé Internationale pour l’Etude de la Philosophie Médiévale (din 2007), conduce colecţia “Surse clasice” din cadrul Editurii Humanitas , la Editura Univers Enciclopedic din Bucureşti coordoneaza colecţia “Filosofie medievală“, iar la editura Polirom din Iaşi colecţia “Biblioteca Medievală“, care susţin lărgirea studiilor şi traducerile filosofiei antice şi medievale în limba română. Este redactor al revistei de filosofie “Chora-Revue des Etudes Anciennes et Medievales” care apare la Iaşi, referent în bordul editorial al revistei „Analele Universităţii din Timişoara“, referent în bordul editorial al colecţiei „Neoplatonism” al editurii Zeta Books si are publicatii arborescente si substantiale.

Becuri vaporizate cu filamente înfluturate vineri, iunie 12, 2009

La Aristotel gasim urmatoarele formulari: „Sufletul nu gândeste niciodata în absenta unei imagini”, în De anima; sau, în micul tratat De memoria: “nu exista gândire fara imagini”; iar la Toma d’Aquino, în secolul al XIII-lea, pe latineste: “Intelligere sine conversione ad phantasmata est (animae) praeter naturam” (fireste, nici nu mai e nevoie de traducere: a întelege fara convertirea la imagini a gândirii lor este sufletului peste putinta). Altfel spus, desi imaginatia este o facultate mixta , inferioara potrivit ierarhiei cognitive a anticilor si medievalilor, ea este indispensabila. Cuvintele lui Aristotel sunt ca imaginatia, existenta sau inevitabilitatea ei în procesul gândirii este pretul pe care intelectul îl plateste contactului cu facultatile cognitive inferioare, cu simturile. Daca nu am avea nevoie de simturi pentru a ajunge la cunoastere, imaginatia ar fi o facultate de care ne-am putea dispensa. În fapt, însa, nu ne putem lipsi de ea: imaginatia participa la formularea celor mai înalte gânduri nu pentru ca nu am putea formula gânduri înalte în sinea noastra, în intelectul pur, decât cu ajutorul ei, ci pentru ca, daca dorim ca aceste gânduri sa aiba efect asupra lumii, sa devina expresie în cuvânt, în vorbire de pilda, este absolut necesar ca ele, din zona cea mai înalta a gândirii, sa treaca sub forma de imagini în acea parte a sufletului care are legatura cu aparatul fonator si, acolo, aceste imagini sa formeze la rândul lor cuvinte, rostite ori nerostite.

Baloane de fantezii miercuri, iunie 10, 2009

Mai exista o facultate cu ajutorul careia putem formula cele mai înalte gânduri, de natura divinului în lume ( Intelectul). Nu voi intra în amanuntele celor doua feluri de intelect, nu are importanta pentru discutia noastra. Ceea ce caut este doar o imagine globala, ca sa putem întelege prin ea forta argumentului lui Platon împotriva scrierii si sa-l folosim, mai departe, la o întelegere mai cuprinzatoare a lumii moderne în care traim. Sufletul are, deci, cel putin doua facultati. Una prin care pot capata informatii din lumea înconjuratoare — facultatea senzoriala — , si alta, cea intelectuala, intelectul, prin care, având o parte divina, sufletul se afla în legatura cu ceea ce este divin în lume. Aceste doua facultati nu se pot vedea între ele, pentru ca una este de tip material, senzorial, iar cealalta de tip pur intelectual. Intelectul pur si materia pura nu se pot vedea. Ca sa se vada, trebuie sa existe ceva între ele. Acesta este marele argument al intermediarului — pe care îl veti gasi în fiecare pagina de filosofie importanta. Între facultatile extreme, trebuie sa mai existe una, intermediara, care sa le puna în legatura: sa faca vizibila facultatea senzoriala celei intelectuale si reciproc. Aristotel o numeste imaginatie. În greceste, se numea phantasía. Imaginatia este o facultate care transforma impresiile senzoriale în imagini senzoriale. Aceste imagini senzoriale au o parte materiala si una intelectuala, sunt niste fapturi mixte. În aceasta calitate, sunt deja vizibile pentru partea propriu-zis intelectuala a sufletului. Pe de alta parte, pentru a putea actiona asupra simturilor sau organelor de simt, cum sunt organele noastre fonatorii sau vazul, gândurile formate de intelect, care sunt pur intelectuale, trebuie sa produca la rândul lor niste imagini, pe jumatate intelectuale, pe jumatate materiale. În acest mod, ele pot actiona asupra acelor parti din arhitectura cognitiva a omului care sunt materiale, ca si, fireste, asupra simturilor. În viziunea lui Aristotel, pentru ca eu sa pot vorbi trebuie sa se petreaca un proces de urmatorul tip: eu formulez gândul intelectual, care este pur abstract (el nu foloseste acest termen, îl folosim noi pentru usurinta). Acest gând pur abstract trebuie tradus, la nivelul facultatii intermediare a imaginatiei, în imagine a gândului abstract. Aceasta imagine jumatate materiala, jumatate intelectuala, poate actiona asupra aparatului meu fonator. Ea poate, cu ajutorul vointei mele, sa puna în functiune aparatul fonator care produce sunete si, în felul acesta, cuvântul este produs în afara. Altfel spus, atât pentru gândurile care vin de sus, cât si pentru senzatiile care vin de jos, existenta imaginatiei este esentiala pentru ca sa se formeze gânduri inteligibile, sa se produca scriere si actiune a subiectului cunoscator asupra lumii. Imaginatia, spune Aristotel, este o facultate intermediara fara de care gândirea nu poate functiona. Nu exista gândire fara producerea imaginilor. A gândi, pentru antici, însemna a produce în mod controlat imagini.

Scrijelind cu picături incolor-lacrimale marţi, iunie 9, 2009

Revenind la chestiunea scrisului, ma întorc la pasajul din Phaidros. Imediat dupa ce Platon distinge între imagini vii, însufletite, si imagini moarte, neînsufletite — cele situate pe suport material — apar doua expresii foarte interesante. El vorbeste de un “scris în suflet” si un altul, “pe apa”. “Scrisul în suflet” este ceea ce el a descris în Scrisoarea a VII-a ca fiind calea prin care reusim sa producem o adevarata stiinta si sa ajungem la adevarata întelepciune. Ni se spune ca, pornind de la elementul discursiv – nume, definitie, formarea unei imagini prin contactul îndelung cu obiectul studiat, etc., se declanseaza în suflet ceva ca o flacara, ca o lumina, care reprezinta semnul veritabilei întelepciuni si garantia instalarii în stiinta veritabila. Din aceasta situatie cognitiva vor rezulta gânduri care exprima adevarul, datorita faptului ca se bazeaza pe declansarea acelei lumini, pe aprinderea acelei flacari interioare. Când tu citesti doar, si îti iei cunostintele numai din scris, momentul esential al declansarii flacarii în suflet este complet eliminat. Platon admite, prin urmare, ca este posibil sa scrii si discursuri care scapa logicii obiectiilor sale, cu conditia ca ele sa fie “scrise în sufletul omului”. Deci deosebirea între scris si vorbit, respectiv cultura scrisa versus cultura orala, ar fi, în fond, doar metaforica. Ea ar sta, de fapt, pentru o alta deosebire, esentiala aceasta, aceea dintre “scris pe un suport exterior sufletului” si “scris în sufletul omului”. Problema scrisului, în conceptia lui Platon, nu sta deloc în faptul ca scrierea este fixata pe un suport material, ci în faptul ca unei operatiuni din minte, vii, îi este substituit un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Asa putem întelege argumentul lui Platon. E limpede ca obiectia de self-defeating argument, adusa de Eco, cade complet. Întrucât pentru a întelege argumentul lui Platon împotriva scrisului a trebuit sa recurgem la ce întelege acesta prin adevarata gândire, as vrea sa va prezint pe scurt ce credeau anticii ca este actul de a gândi. Am sa ma refer la un pasaj din tratatul lui Aristotel Despre suflet, cartea a III-a, în care poate fi gasita o descriere sistematica a procesului gândirii. Folosesc descrierea lui Aristotel pentru ca ea s-a impus finalmente întregii lumi antice. A fost prelucrata, îmbogatita, dar în datele ei esentiale, în fapt, conservata. Neoplatonismul, în sinteza lui finala, a transmis-o gânditorilor crestini si prin ei a ajuns pâna în zorii modernitatii, în epoca noastra. În fond, putem citi în anumite fraze din Kant, autor esential pentru modernitate, formulari care tin de conceptia lui Aristotel, între care una, faimoasa, pe care am sa vi-o semnalez la momentul potrivit. Pentru Aristotel, contactul nostru cu lumea reala, cu substantele individuale, se face prin intermediul simturilor. Sufletul, adica aparatul cognitiv uman, trebuie sa aiba o facultate senzoriala prin care noi suntem în contact cu lumea si primim informatii de la ea.

Maniheismul hipostaziat telegenic(Mihai Maci) miercuri, iunie 3, 2009

Viata mai buna devine (prin mijlocirea unor trucuri administrative) imediat accesibila pentru retorica de campanie electorala. Toata lumea – si povestitorii, si ascultatorii – stie ca nu e asa si ca, ajunsi la guvernare, toti reprezentantii “clasei politice” vor face aceleasi lucruri (aflate cel mai adesea in flagrant dezacord cu promisiunile anterioare). Insa si unii si altii – povestitori si ascultatori – au nevoie de aceasta poveste. Caci pe cat de adevarat e faptul ca ea ii separa (pe cei ce-o spun de cei ce-o asculta) tot pe-atat de-adevarat e si acela ca ea ii leaga. Promisiunea Paradisului terestru este, poate, ultimul lucru in care cred atat cei care nu (mai) cred in nimic, cat si cei care cred in orice.

Cu toate ca fiecare partid are programe politice (in care se amesteca de-a valma platitudini cu termeni tehnici si intentii bune cu calcule “obiective”), acestea au – in fapt – o pondere neglijabila. Ceea ce conteaza realmente este “carisma” omului politic. Acest lucru vrea sa spuna ca – gratie in primul rand mijloacelor de informare in masa – viata politica este personalizata in exces. Ceea ce spune candidatul sau politicianul ales se judeca mai putin dupa continut (si inca mai putin dupa coerenta argumentarii) si mai mult dupa aspectele marginale ale acestuia: derapaje, grimase, subintelesuri, etc. Dar poate si mai mult decat acestea conteaza telegenia personajului, felul in care se imbraca, hobby-urile lui, abiltatea de-a canta, dansa si improviza pe orice tema. Schizofrenia discursului public, care se traduce in smecherie (forma degradata a cinismului), produce aceleasi efecte ca si efuziunile patetice iar portretul schitat de analisti, modisti, vecini si insomniaci de meserie devanseaza detasat prestatia efectiva a omului.

Acesta se vede varat intr-un carusel ce-l fascineaza la-nceput si de care mai apoi devine dependent. Maniheica, urmarind pretutindeni polarizarea (susceptibila de-a antrena scandalul) presa – si in mod particular televiziunea – isi hipostaziaza si demoleaza clientii cu o repeziciune uimitoare.

Mihai Maci (Radiografia Speculei indisolubile ) marţi, iunie 2, 2009

Paradoxul lumii de azi este acela ca dezvoltarea facilitatilor de viata (cel putin in Nordul bogat al planetei) se conjunga cu administrarea unei recesiuni deja istorice si din care nu exista o perspectiva de iesire intr-un timp rezonabil. Insa daca politica tinde din ce in ce mai mult a se reduce la administratie, atunci legatura dintre omul politic si omul de afaceri sfarseste prin a fi indisolubila. Iar afacerile, proiectate pe fondul crizei globale, sfarsesc in vechi patologii: specula si coruptia.
Principala acuza care li se aduce oamenilor politici este aceea ca, in fapt, sunt oameni de afaceri (prost) deghizati. Conform unei clasice definitii, scopul politicii il reprezinta binele comun. Scopul omului de afaceri nu-l poate reprezenta decat prosperitatea propriei lui afaceri.

Astfel, in imaginarul comun, omul politic devine dusmanul democratiei, iar adunarea oamenilor politici (partidele si Parlamentul) devine sinonima unui cartel al afaceristilor al carui scop este acela de a-si aservi (sub paravanul legalitatii) societatea. Ceea ce e grav in aceasta perceptie este devalorizarea legii, care nu mai are un caracter universal, ci unul local, ce vizeaza interesele unei fractiuni a societatii. Inteleasa astfel, legea nu mai e un instrument al dreptatii, ci – dimpotriva – o modalitate prin care se instituie privilegii care propaga nedreptatea in corpul social. Rezultatul e acela ca societatea, abandonata “in legea ei”, incepe sa ignore legea edictata de forul legislativ. Ceea ce confirma, la nivelul perceptiei comune, acest mod de a vedea lucrurile este caracterul nebulos al legislatiei: pe de o parte proliferarea halucinanta a legilor (dintre care mai putine se refera la situatii universale si mai multe la aspecte particulare), pe de alta limbajul tot mai opac (caci fara masura cu formatia omului obisnuit) a actului juridic.

Treptat, acesta isi pierde caracterul principial (care se reduce la enuntarea unor banalitati) si sfarseste in formalism procedural. Departe de-a garanta respectarea unor principii universale, procedura e tinuta mai curand a proteja – asemeni unei perdele de fum – interese individuale. Claritatea si concizia, vechile virtuti ale dreptului, lasa locul unei acrobatii discursive pe care profesionistii baroului o instrumenteaza in folosul cui isi permite sa-i inchirieze. Criza justitiei nu se datoreaza atat unor aspecte circumstantiale (care tin, cel mai adesea, de caracterul mai mult sau mai putin indoielnic al celor pusi sa aplice legea), cat mai curand modului ininteligibil – si, ca atare, infinit interpretabil – in care legea e formulata. Probabil dimensiunea cea mai importanta a omului politic este aceea de legislator. Odata ce aceasta este pusa sub semnul intrebarii, din politician nu mai ramane decat “vedeta” episodica a mass-mediei.

Iar in spatiul public, pustiit de interese si pasiuni, se instaleaza – amenintatoare – (in)cultura suspiciunii: toti sunt la fel. Morala: scapa cine poate si totul e permis. Pentru ca – in cele din urma – nimic altceva nu conteaza decat interesul personal.
O alta consecinta a reducerii politicii la administratie o reprezinta faptul ca, obiectivele “politicii” fiind date, modalitatile de realizare a acestora sunt impuse – de geometria variabila a intersectiei crizei globale cu problemele locale. In termeni “politici” e vorba de “o abordare pragmatica a lucrurilor”. Asta vrea sa spuna tratarea circumstantiala (adica determinata de circumstante – care, indiferent cine guverneaza, sunt in mare aceleasi) a problemelor care apar. Aceasta abordare este relativ inteligibila in contextul unui mental comun care respinge orice teoretizare (asociata cu vagul si – mai mult – cu tentatia totalitara) in favoarea unui empirism contextual. Problema aceasta nu este una proprie politicii, ci una care tine de modul in care gandeste omul contemporan.

Obisnuit sa exploateze si sa manipuleze resursele naturii prin intermediul unei tehnologii care se dezvolta gratie feed-back-ului cu materialitatea opaca a obiectelor sale, omul zilei de azi se debaraseaza tot mai mult de viziunea teoretica ce sta la baza stiintei insasi ca de ceva abstract si inutil. Numai ca odata cu erodarea dimensiunii teoretice incepe sa se surpe insasi rationalitatea fondatoare a modernitatii. In locul ei reapar vechi forme ale irationalului dar, mai ales, se afirma o noua irationalitate (destul de veche totusi, cel putin in aspectele ei apocaliptice). Lumea actuala nu e irationala pentru ca opune ceva ratiunii, ci pur si simplu pentru ca nu mai are nevoie de intemeierea si de justificarea pe care aceasta le procura. Lucrurile se justifica doar prin pura lor utilitate – cand devin inutile, dispar.

Nicaieri acest lucru nu e mai evident decat in politica: discursul utilitarist e atat de reglat dupa lucruri (in speta dupa problemele contextuale) incat, practic, este identic indiferent de optiunea partinica a celui ce-l rosteste. si de aceea e monoton si plictisitor pentru auditori (care, si ei, sunt o masa in care vechile clivaje sociale au disparut in favoarea omogenizarii “conditiilor de viata”). Astfel incat omului politic nu-i ramane decat sa-l agrementeze cu iluzii usor vandabile.

Mihai Maci (Apocalipsa stereotipiei cotidiene) luni, iunie 1, 2009

Putine sunt lucrurile susceptibile a face obiectul unui consens popular in lumea democratica, insa in mod cert intre ele se numara discreditul care vizeaza politica si, mai ales, oprobiul fata de profesionistii acesteia – oamenii politici. Cu cateva decenii in urma o asemenea atitudine era legitimata de critica pe care, in numele nebuloasei sale ideologice, o facea totalitarismul (atat cel de stanga, cat si cel de dreapta) lumii democratice. Astazi totalitarismul este cvasiuniversal condamnat; chiar si nostalgicii ori revizionistii profita din plin de facilitatile societatii democrate pentru a-si expune marfa indoielnica.

Dar marea masa a celor reactivi la politica nu are nimic de-a face cu agitatia revizionistilor; daca discursul acestora prinde, acest lucru nu se datoreaza coerentei lui, ci banalului fapt ca idealizarea trecutului e un substitut (ieftin) al deprecierii prezentului. Trecutul poate parea mai bun doar atunci cand prezentul devine incert si asta in primul rand deoarece un prezent fara nici o orientare nu se mai deschide nici unui viitor. Lumea in care traim ni se infatiseaza inchisa asupra ei insisi, consumandu-se intr-o agitatie sterila care nu aduce la lumina decat reziduurile unei istorii de care nu ne putem desparti si nu duce decat la apocalipsa banalitatii si a stereotipiei cotidiene. Or, fara prea multa atentie la detalii, tocmai raspunderea acestei derive e plasata in sarcina politicii.

Daca politica inseamna ceva pentru oameni, atunci trebuie ca e vorba de mai mult decat niste strategii, intotdeauna conjuncturale, ale obtinerii si ale pastrarii puterii. De la inceputurile ei in lumea greaca, rostul politicii a fost acela de a antrena comunitatile mai mici sau mai mari in orizontul unui sens care le motiveaza si le structureaza. Secole de-a randul realizarea proiectului pe care il asumau diversele comunitati a dus la conflicte deschise intre acestea si la convulsii in interiorul lor. Intr-un anume sens, propriul modernitatii democratice este acela de-a se desprinde de logica extensiva a lumii care a precedat-o, pentru a-si realiza proiectul in intensie: crearea societatii moderne si a institutiilor acesteia. Realizarea ambelor nu a stat atat sub semnul unui progres liniar, cat mai curind sub cel al unor tensiuni istorice care (impreuna cu decalajele de la o zona la alta) raman inscrise in arhitectura edificiului statal contemporan.

Momentele edificarii acestuia sunt configurarea statului pe criterii nationale, egalitatea sociala ca norma a acestuia si pacea bazata pe prosperitate ca fundament al relatiilor dintre state. Ceea ce e semnificativ este faptul ca toate trei au esuat (cu nazismul, comunismul si naiva globalizare a “noii ordini mondiale” de la inceputul anilor ’90) in proiectia lor maximala, dar s-au realizat la nivelul unui numitor comun mai modest, insa realationabil cu libertatile individuale. Stabilizate pe soclul acestora, ele au devenit valorile comune ale lumii (si ale identitatii) noastre. Politica zilei de azi le presupune si le recunoaste ca pe un dat pe care l-a mostenit si la constituirea caruia nu a jucat un rol semnificativ. Dar, atunci, care e rolul ei? Pretutindeni in lume politica pare a se restrange astazi la domeniul administratiei, intr-atat incat sfarseste prin a se confunda cu o suma (variabila) de strategii macroeconomice; iar pe langa acestea – ca peste tot in economie – nu mai e decat publicitatea.

Din nefericire (si in ciuda inflatiei noilor tehnologii), starea economiei din ultimele trei decenii e mai curand ingrijoratoare: cresterea constanta a costului carburantilor si degradarea mediului natural nu au drept corelat decat imbatranirea populatiei si majorarea (proportionala cu gradul de civilizatie) a costurilor sociale. In acest context nu e greu de prevazut ce anume inseamna administratia: disciplina bugetara, descentralizare (adica trecerea unei parti din costurile sociale in seama unor grupuri din ce in ce mai localizate), eficientizare (ceea ce presupune cel mai adesea disponibilizari), etc.

un fel de teatru primitiv sâmbătă, mai 30, 2009

La Centrul Cultural Iudaic din Londra intr-o camera cu pianina am vazut expozitia Gitl-lei Wallerstein Braun a caror parinti au fost supravietuitori ai Holocaustului.
Gitl Wallerstein-Braun creeaza sculpturi, le fotografiaza si apoi le distruge, lasand ca imaginea unei memorii sa devina memoria unei imagini.
Arta ivita din acest process ( sensul devenirii si distrugerii e integrala celebralului cu semnificatii adanci) loveste intr-o perfectie formala.
Compozitia, culoarea, tonul, lumina, delimitarile sunt riguroase, précis definite.
Braun e o minimalista.
Lucrand in serii, ea se focalizeaza pe un grup de motive relationate, desenand individualitatea si fragilitatea fiecaruia, producand repetitii, transformari, variatii pe o tema.
Tehnic sunt realizate neobisnuit-sculpturi abstracte din textile, portrete inspirate din papusile de teatru Sicilian din sec XIX, carti vechi si manuscrise cu o creativitate sofisticata.
Unele sculpturi te duc cu dinamica gandurilor la operele lui Lousie Bourgeois, Tracey Emim, Eva Hesse si Caravaggio.

transfigurarea cadaverică hegeliană joi, mai 28, 2009

Hegel doreşte metamorfozarea tensionată a viermelui banalităţii tăvălit în praful singularităţii într-o înaripată cu inima spre cer, dezrădăcinarea spiritului din sărăcăciosul terestrial pentru o încelesterire luminoasă.

Daca cunoasterea activa este mijlocul nostru de apropierea Absolutului atunci ea incorseteaza anumite transfigurari si in noi, iar daca cunoasterea pasiva este contextul catre esenta absoluta ne desparte de ceea ce este in sinele adevarului, ambele apropieri dorite sfarsindu-se de fapt in departari(de adevarul pur).

Drumul indoielii presupune orientarea constienta a spiritului in neadevarul cunoasterii fenomenale presupunand o examinare a totului(incepand de la reprezentari, ganduri proprii sau straine, opinii naturale care pot fi prejucati, neadearuri) prin sine.

„Scopul pentru sine este universalul mort, dupa cum tendinta este simplul impuls caruia ii lipseste inca realitatea lui; iar rezultatul nud este cadavrul pe care tendinta l-a lasat in urma ei…Diversitatea este granita lucrului .Diversitatea este acolo unde lucrul inceteaza, adica este ceea ce aceasta nu este.”Hegel

Clapele învăţării tărăgănate miercuri, mai 27, 2009

Concertul în Sol de Ravel sub interpretarea dirijorului Bernstein îl dedic celor îmbolnăviţi în sesiune de tergiversare.

open the gate, I’m not Stefan cel Mare marţi, mai 26, 2009

jukebox with records of relationships have thrown

feelings dusk hooked from excrescent calls

stin bushes with inflammated glasses

controversal transcendental tragedy

strengthened with the marigold partially faded

obscure and clearly is hiding as shrubs

sheep malcontented beyond the bush

flames out of the water

fighting wonders leaves game in fall

amphitheatre is full of the speaker

but the audience is absent

broken by the thunder of the table

lean out the grades where voices

transgress the broadest rules

conclude with words written across the pen

Existenţa autosuficientă aprinzând tufării luni, mai 25, 2009

Acolo, printr-un repetat contact cu obiectul de studiu, se ajunge în cele din urmă ca în suflet să se aprindă o flacără care, odată aprinsă, arde prin ea însăşi fără să-şi consume suportul. Aceasta este o imagine recurenta în multe traditii religioase. În traditia crestina este faimoasa imaginea rugului aprins, care exprima tocmai faptul ca exista un tip de combustie ce nu-si consuma suportul, si care corespunde în plan abstract faimoasei definitii circulare a divinitatii — “Eu sunt cel care sunt”. Prin urmare, din acest motiv pretinde Platon ca teoriile lui nu pot fi criticate, iar meditatia sa despre adevarurile ultime nu a fost si nu poate fi cuprinsa în scris: deoarece el sustine ca orice teorie trebuie sa fie înteleasa nu asa cum ar fi scrisa, de si pe dinafara, ci dinauntru, ca un soi de rugaciune. Oricât de straniu ar suna pentru teoriile, sa zicem, stiintifice, Platon pretinde o atât de apriga familiarizare cu ele, încât, pâna la urma, aceasta aprinde în suflet o flacara care arde prin si din ea însasi: numai atunci, spune el, putem critica teoria respectiva, deoarece de abia atunci am înteles-o cu adevarat – când am facut-o sa arda în sufletul nostru cu o flacara nestinsa

Hidden after skittles duminică, mai 24, 2009

(eyelids of my mind)

lenticular immobility in the fragrant bustle

fantasmatic step in the  undermined dreams

reed cocoons of caterpillar cheeping

meditative drawings tie with flair

translation winged boat without cipher

anarchy of jugglery with thigh marginalia

ousider coated with transparecy of dowry

shade dialectics with your fingers showing the moon

jumper with scarred sleep

antenna drained of tears stains the skin from the sun

Înfumurarea împiedicând înţelegerea vineri, mai 22, 2009

Daca e sa revenim obiectia de self-defeating argument, formulata cu ironie de Eco, ne putem pune pe buna dreptate întrebarea: de vreme ce totusi Platon a scris, si nu putin, cum se gândea el ca poate transmite mai departe ceea ce gândeste fara sa îsi tradeze gândirea si fara sa cada sub incidenta propriilor sale argumente împotriva scrisului? Exista un pasaj în Scrisoarea a VII-a, la paginile 340-345, în care Platon evoca o situatie neplacuta din viata lui, un esec pe lânga un tiran din Syracusa, pe nume Dionysos cel Tânar — un grav esec pedagogic, înainte de a fi fost unul politic. Platon se dusese la acel conducator pentru a-l învata adevarata filozofie. Spera, cum altfel, sa faca din el un rege-filosof – ceea ce nu a reusit. Platon nu pune esecul pe seama teoriei pe care o sustine, ci pe seama faptului — si aceasta cred ca este legatura cu argumentul din Phaidros — ca Dionysos cel Tânar ratase întelegerea adevaratei filosofii, adevaratei stiinte. De ce? Pentru ca atunci când l-a gasit pe Dionysos în Syracusa, acesta avea deja o multime de conspecte din tot felul de gânditori printre care si din el, Platon, iar acest lucru îl facuse deja înfumurat, dându-i acel tip de aroganta semnalat de Platon în Phaidros. Crezând ca stiinta pe care o extrasese din acele conspecte contin toata stiinta si învatându-le bine, ratatul discipol al lui Platon a crezut ca a devenit si întelept. De fapt, în termenii lui Platon, devenise doar erudit, în cel mai bun caz. Între aceste pagini auto-justificative exista un faimos pasaj, asupra caruia va atrag cu deosebire atentia. Spune Platon acolo ca el s-a abtinut sa scrie vreodata, sa astearna în scris ceea ce gândeste despre esenta ultima a lucrurilor (expresia este a mea), deoarece aceasta teorie nu poate fi consemnata în scris si, orice ar spune criticii lui, nici nu poate fi criticata. Pentru ca, spune el, la aceste lucruri poti ajunge numai facând o succesiune ascensionala: pornesti de la numele cu care denumesti obiectul, treci prin definitia lui, formezi o imagine a obiectului respectiv, iar aceste imagini sunt preluate de gândire.

Gânduri scrise înţepenite în două sensuri vineri, mai 22, 2009

Sa încercam acum sa gasim presupozitia tare cu care lucreaza Platon atunci când respinge, cu atâta siguranta si în mod aparent atât de paradoxal, scrisul. M-am referit deja la pasajul în care Platon compara scrisul cu pictura si face o analogie între imagine, pictura si realitatea însasi. Gândul scris este fata de gândul gândit asemeni picturii fata de realitatea vie. Pictura este o imagine instantanee, care fixeaza într-un anumit moment realitatea vie. Gândul scris este întepenit în doua sensuri: pe de o parte, pentru ca reprezinta transcrierea unui gând care a fost desprins din fluxul gândurilor care l-au creat. Pe de alta parte, pentru ca a exprima înseamna deja a selecta din bogatia actului de a gândi ceea ce poate fi fixat prin expresie. Nu tot ce gândim poate intra în expresie, nu toata gândirea – si atunci gândul care a ajuns sa fie scris este de doua pietrificat. Obiectia pe care Platon o aduce se bazeaza, în fond, pe distinctia între ceea ce este viu si însufletit, fertil în urmari, poate crea consecinte, si ceea ce este decupat, întepenit, mort, neînsufletit si care, cum spune el, este mut. Cu alte cuvinte, nu mai poate produce nici un fel de consecinte, cu exceptia celor pe care nu le mai poate controla în nici un fel, ma refer la gândurile suscitate în mod arbitrar de pagina scrisa

Paranteza dintre limitele hermeneuticii joi, mai 21, 2009

A doua paranteza e legata de traducerea textelor sacre. Un argument împotriva modernizarii excesive a traducerii textelor sacre este acela ca traditia a depus în traducerile considerate bune niste marcaje, acel sunet de limbaj ritualizat. Aceste marcaje sunt, de fapt, ghidurile pentru discernamânt a caror absenta din textele scrise obisnuite o deplângea Platon. Este notoriu faptul ca atunci când citim Biblia în traducerile deja intrate în uz — preluate în cult, adica omologate în practica religioasa, prin rugaciune si slujba — sufletul nostru se ghideaza instinctiv dupa marcajele stilistice, prin care recunoastem în textul sacru elementele de cult asociate si cu rugaciunea si cu liturghia, astfel încât orice lectura solitara a textului de catre un credincios practicant este de fapt în permanenta însotita de ghidul pe care îl numim traditie. Nu mai este sola Scriptura, numai scrierea însasi. Mai este ceva, prin aceste marcaje stilistice, care corespund unor ghidaje cultice si care codifica în text prezenta invizibila a Bisericii – si anume traditia. Traditia reprezinta, în fond, acel ghid de discernamânt a carui lipsa o deplângea Platon în cazul pretentiei scrisului de a capta toata gândirea si tot ce e esential în faptul de a gândi

limitele scrisului sarit de pe balcon miercuri, mai 20, 2009

Prima paranteza(de la Prelegere) se refera la o punere în dificultate a relativismului interpretarilor, pe are o puteti gasi în cartea lui Eco Limitele interpretarii. Stiind ca Derrida considera ca un text poate fi în mod legitim interpretat în toate felurile, deci ca nu exista o interpretare privilegiata (de pilda, de intentia autorului), Eco se întreaba, ironic, atunci când primeste câte o invitatie la vreun congres din partea lui Derrida, daca Derrida chiar îl invita la acel congres sau nu. Va sugerez, prin aceasta anecdota, ca problema interpretarii adevarate (sau macar adecvate) nu e banala si ca scrisul, spre deosebire de comunicarea orala directa, are aceasta problema – ca nu contine niste marcaje ajutatoare pentru discernamânt.