Enclave fardate miercuri, noiembrie 18, 2009

Politica s-a rupt de viaţa publică, devenind un soi de activitate a unui club închis pe care nu-l mai leagă de restul populaţiei decît intensa mediatizare. În ciuda demodatului slogan “Tu alegi!”, toată lumea ştie că cei care decid sînt, în fapt, un număr redus de capi dei tutti capi care au edificat (conştient sau nu) în jurul lor o barieră de privilegii care-i face deopotrivă intangibili şi insensibili la problemele care nu privesc strîmtul lor cerc. Oricît de mult ar lucra consilierii de imagine şi specialiştii în retorică politică, e limpede pentru oricine că politica nu mai vizează azi res publica, ci doar reglările de conturi dintr-un mediu închis.

Mai mult ca niciodată, cetăţenii sînt deposedaţi de atributul personal pentru a fi reduşi la expresia epurată a unui personaj colectiv al cărui greutate statistică poate înclina balanţa de forţe în favoarea unei tabere sau a alteia. Problemele omului comun constituie subiect de mirare ori de indignare (bine articulată mediatic), însă niciodată de interogaţie pentru omul politic. Aceasta dintr-o raţiune simplă: problemele Domnului Orişicare nu sînt problemele lui. Oamenii de rînd n-au nimic de-a face cu politica; aceasta e priveligiul unei clase net departajată de restul muritorilor. Ceea ce caracterizează ultimii ani este escaladarea luptei politice de aşa manieră încît astăzi mişcările au devenit atît de rapide şi de haotice, încît orice distincţie dintre actorii scenei publice pare irelevantă. S-a ajuns la un nivel al confruntării în care e greu de crezut – dincolo de partizanate emoţionale – că cineva mai poate distinge (după gîndire, discurs sau gesturi) personajele din cadrul spectral al televizorului.

Reflexe panegirice luni, noiembrie 16, 2009

Dezolant e faptul că la noi totul e po­litică: dispariţia unei persoane, gropile din asfalt, preţul me­dicamentelor şi calitatea îndoielnică a mâncării, o expoziţie de artă, aniversarea unei uniuni de creaţie, programa şcolară etc. Politica e pretutindeni (unde ajung “mijloacele de comunicare în masă”), “în toate cele ce sunt şi-n toate cele ce vor fi”. Or, asta e o situaţie anormală, deoarece efectul ei e acela că politica înseamnă – simultan – totul şi nimic.

Cum se apropie alegerile, se aude tot mai des sintagma: “aleşii vor da seamă în faţa poporului”. Cum si de ce vor da seamă? Cine stie ce să-l in­­tre­be – concret, clar si mai ales la nivelul lu­cru­rilor fezabile – pe un politician? Fie­ca­re vine cu durerea lui: unul ca e somer, al­tul ca nu-i ajunge pensia, altul ca l-a lăsat nevasta – si politicianul (care-si are si el du­rerea lui: trebuie, trebuie “să se alea­­gă”) le va promite tuturor “ca se va ocu­pa” si de locuri de munca, si de pensii, si de neveste. Pentru că – nu? -, odata ales, do­meniul lui de actiune e, pur si simplu, totul. Numai că, in felul acesta, politica si, intr-un sens mai larg, viaţa publică e per­vertită. Politicianul, la fel ca oricare alt an­ga­jat, are competenţe si atribuţii precise. Si politica, in ansamblul ei, are o atribuţie pre­cisă: aceea de-a defini (cat mai atent cu putintă) cadrele in care diversele for­me ale activitaţii publice se pot desfasura, cu cele mai mari beneficii pentru toţi mem­brii comunitaţii pe care “clasa politica” se presupune c-o reprezintă. Si incă ceva: me­nirea politicii e si aceea de-a schita liniile de viitor ale dezvoltarii unei comu­ni­tăţi. Acestea ar trebui sa fie lucrurile ce nu-i lasă pe oamenii politici să-si traiasca zi­lele si să-si doarmă noptile, cele cu pri­vi­re la care să dea seama “pe post” si in faţa alegătorilor. Nu e vorba de lucruri ge­ne­rale, ci – dimpotrivă – de felul in care o vi­ziune (de ansamblu si pe termen lung) se articulează in concret si e in masură să dimensioneze viaţa si problemele fie­că­ruia. In aceasta constă arta – in cel mai bun sens al cuvantului – a politicii. Dacă, din contră, omul politic sare pe orice su­biect (cu cat mai scandalos, cu atat mai efi­cient) pentru ca “da bine pe sticla”, re­zul­tatul e un soi de talmes-balmes, in ca­re merge orice pentru că, de fapt, nimic nu con­tează. Nimic, decat ca fiecare să-si vadă de-ale lui, in dispretul cinic al tuturor celorlati. Iar politica, viata publică, traditia, valorile etc. sunt batjocorite zilnic deoa­re­ce cei ce le invoca cel mai des nu cred de­loc in ele. Recitarea lor ditirambică nu e de­cat trambulina prin care omul politic e ales. Si odată ales poate face orice, pen­tru că alegerea ii da o legitimitate care-l transforma intr-o entitate fara masură co­mu­nă cu muritorii de rand.

Sub egida şarabandei inflamate duminică, noiembrie 8, 2009

E trist că fără altă legitimitate decât aceea a vocii groase şi a tonului îndurerat, politica ocupă un teren care nu e al ei. Arta contemporană poate să ne placă sau să nu ne placă, să ne scandalizeze sau să ne lase indiferenţi, să genereze atitudini partizane ori să treacă neobservată, însă – oricum am lua-o – ea se mişcă în logică ei proprie, în raport cu care politica nu constituie o instanţă. Orice tentativă de-a defini arta potrivit criteriilor şi vocabularului politicii (că e vorba de respingerea avangardelor, de procesul lui Brâncuşi cu statul american ori de cel al lui Brodsky cu statul comunist) a dus la eşecuri patente ale politicului şi la discreditarea “apărătorilor” de ocazie ai tradiţiei şi ai valorilor. Poate că arta actuală şi-a ieşit din ţâţâni, că uneori provoacă de dragul provocării  (şi al scandalului mediatic con­secvent), însă un lucru e cert: nu politica decide ce e arta şi ce nu. Şi apoi politica îşi are – pretutindeni şi în mod particular la noi  – propriile ei scandaluri de care ar fi de dorit să se ocupe mai curând decât de cele ale artei.

Deschideri proptite de cimbale joi, noiembrie 5, 2009

înăuntru, fitilul cu talia îmbrăţişată de veşnicie

pentru Marius si Viviana

More than E minor vineri, octombrie 30, 2009

Don’t let it go now
Our lives could be much more than this
Let go and find it

festivalul Metrion luni, octombrie 26, 2009

Festivalul de Filme de Animaţie Metrion 2009

28-30 OCTOMBRIE, Oradea

Locaţie: Cinematograful Libertatea

28 Oct, Miercuri

16.00 Hungarian Animated Films – selcţie de la Festivalul Internaţional de Animaţie Anilogue

17.30 Performance – acţiunile de minut a studenţilor din anul trei de la Catedra de Arte Plastice din Universitatea Creştină Partium

19.00 Festivitate de Deschidere: animaţii Zenobiu Domide, Red Bull Sound

20.30 Best of Anilogue: Sita Sings the Blues, regizat de Nina Paley

22.00 Animaţiile lui Radu Igazság

23.00 Résolument animés – Selecţie de la Festivalul Annecy

29 Oct, Joi

10.00 Croissant de Animaţii cu regizorul de filme de animaţii Victor Antonescu

16.00 Best of Animest

18.00 Selecţia ASIFA Korea pentru Ziua Mondială a Animaţiei

19.00 Prezentaţia lui Jimmy Kosolosky (invitatul Centrului Cultural Francez din Cluj) despre şcoala de animaţie franceză La Poudrière

20.00 Filme La Poudrière 2008

21.00 Animaţiile din cadrul concursului Răpirea Europei – Decernare de premii

22.00 Selecţia ASIFA Polonia pentru Ziua Mondială a Animaţiei

23.30 Résolument animés – Selecţie de la Festivalul Annecy

30 Oct, Vineri

10.00 Croissant de Animaţii cu regizorul de filme de animaţii Victor Antonescu

16.00 PKE, Sapientia, Filmtett – AtelierDuna, animaţii BuSho Workshop

17.00 Selecţia ASIFA Croaţia pentru Ziua Mondială a Animaţiei

19.00 Animaţiile lui M. Tóth Géza, conversaţii cu regizorul

21.00 Selecţie de la Festivalul BuSho

22.00 Animaţiile Patrovits Tamás

23.00 Résolument animés – Selecţie de la Festivalul Annecy

Ţi-au ruginit degetele între anotimpuri miercuri, octombrie 21, 2009

Seara, decupezi frunzele betegite de melopeea aripilor fugărite de cai albi.

Te scalzi în muzeele brazilor cu privirea paraxenită.

Molizii îţi par acadele pe băţ într-un grafiti imens.

Însoţesti cactusat veveriţele păcălite cu pietre ciocnite si te înveselesti cu apă înviată.

Parfumul analfabet lemnicios  îti răscoleşte pagina de ieri.

Ţi-au ruginit sunetele în urechi.

Ne-au ruginit tălpile între oglizi.

Pendulaţii între autoritarism şi anarhie vineri, octombrie 9, 2009

Timp de trei veacuri, vectorul statului modern a fost aparatul administrativ. Actuala criză are o dimensiune net antibirocratică. În ultima jumătate a veacului trecut, aparatul de stat s-a dezvoltat în mod exponenţial atît datorită diversificării funcţiilor statului, cît şi datorită apariţiei noilor tehnologii de procesare a informaţiei care au făcut ca – pentru prima dată în istorie – parametrii cetăţeniei să fie precis definiţi şi permanent controlabili (în ceea ce priveşte individul – sub forma impozitelor; în ceea ce priveşte societatea – sub specia statisticilor care constituie baza prognozei). Decenii întregi, dezvoltarea domeniului administrativ a fost prezentată ca fiind expresia raţionalizării vieţii sociale, a organizării existenţei marilor comunităţi urbane şi, în egală măsură, ca fiind garanţia echilibrului şi a echităţii pe care statul le proiectează asupra societăţii.

Marea problemă a administraţiei este faptul că rolul ei în structura statului modern centralizat nu este una decizională (acest aspect revenind politicului), ci una executivă. În măsura în care nu decide, ea îşi revendică nu doar neutralitatea în raport cu factorii decizionali, ci şi statutul de pură mecanică socială în virtutea căreia derapajele inerente sistemului nu trimit la o responsabilitate directă, ci la o tehnologie care reacţionează la disfuncţionalitate proliferînd. Scopul administraţiei nu e acela de a rezolva problemele cetăţeanului, ci acela de a le multiplica, dat fiind că această multiplicare antrenează crearea de noi locuri de muncă în aparatul administrativ.

Pe modelul arhetipal al administraţiei ţariste, administraţia contemporană devine opacă şi rezistentă atît la presiunile de sus, cît şi la nemulţumirile de jos. La un moment dat se ajunge la un cerc vicios (ce difuzează ca o multitudine de cercuri concentrice în întreaga societate) în care angajările şi dezvoltarea taxonomiei administrative se condiţionează şi se potenţează reciproc. Efectul e următorul: cu cît mecanismul funcţionează mai vertiginos, cu atît e mai puţin clar pentru ce anume funcţionează. Or, ceea ce arată actuala criză este tocmai faptul că „sectorul terţiar“ (în primul rînd cel de stat, dar şi cel privat) îşi are limitele lui – atît cantitativ (ca număr de angajaţi), cît şi calitativ (în ceea ce priveşte organizarea şi eficienţa).

De aceea, soluţia care se impune este aceea a reducerii aparatului birocratic la executarea deciziei politice. Forma cea mai adecvată a acestei ofensive antibirocratice este epurarea. Multă vreme politicul şi-a ascuns incapacitatea de decizie în spatele disfuncţionalităţilor birocratice. Criza îl obligă să decidă în primul rînd în ceea ce priveşte administraţia. Probabil că lucrurile acestea sînt mai vizibile în ţările europene – şi mai ales în fostele ţări comuniste, unde aparatul administrativ perpetuează, într-o manieră mai mult ori mai puţin reformată, birocraţia comunistă (cu dubla ei ideologie: a „stabilităţii“ şi a „noii clase“). Problema acestor ţări – care nu se pot compara cu economiile-continente –, chiar în cazul în care fac epurarea, este următoarea: cum poate fi susţinut consumul (ce a devenit adevăratul motor al economiei) în absenţa unui sector lucrativ (care să ofere de lucru şi să garanteze venituri viitorilor cumpărători)? Din raţiuni simple, ce ţin pe de o parte de rata de acumulare şi de reinvestiţie, pe de alta de costurile sociale, ţările mici nu vor putea eficientiza sectoarele agricol şi industrial pe vreme de criză. În actuala conjunctură, aceste ţări vor întîmpina mari dificultăţi în a-şi păstra capacitatea economică existentă.

Dar ce anume poate fi lucrativ în aceste vremuri, dacă nu e productiv în primele două sectoare? Pe de altă parte, reforma ultimului sector ne e mai la îndemînă decît punerea în mişcare a celorlalte două. Rămîne de văzut cum se va realiza ea. Marea dificultate provine din faptul că, forţînd epurarea administraţiei, puterea decizională loveşte tocmai în corpul care (cu toate derapajele şi disfuncţionalităţile lui) o susţine. E limpede că în această acţiune un rol din ce în ce mai important îl va juca media, şi în particular televiziunea. Însă folosirea de către putere a mijloacelor mass-media riscă să accentueze o stare de lucruri deja vizibilă: alunecarea spre o politică ce pendulează primejdios între promisiunile despotismului luminat şi populismul cel mai deşănţat. Prima situaţie se poate dovedi preludiul unei forme soft de autoritarism (dictatura ca magistratură de criză – care poate, pe fondul degenerării situaţiei economice, să atragă votul majorităţii anxioase); ce de-a doua poate aluneca imperceptibil către o formă de anarhie socială (ale cărei spasme sterile ar epuiza pe termen lung societatea). Drama ultimă a acestor forme de cădere în haos ar fi aceea că nu ar rezolva nimic.

șezăul capitonat cu economie hodorogită luni, septembrie 28, 2009

Toată lumea este de acord cu faptul că actuala criză este în primul rînd una de natură economică. Acest consens explicit se întemeiază pe consensul tacit al ultimelor două decenii în virtutea căruia economia a avut o pondere mai mare în viaţa comunităţilor şi a indivizilor decît în orice altă perioadă istorică. Dar cel din urmă consens este destul de straniu dacă ne gîndim că mutaţiile lui 1989 au fost privite în primul rînd ca evenimente politice. Mai pregnant decît în Occident, bicentenarul Revoluţiei Franceze era marcat în Est de mulţimi scandînd în pieţele marilor oraşe: „Libertate!“ Libertatea revendicată viza opresiunea şi represiunea care caracterizaseră timp de decenii viaţa politică şi culturală a ţărilor de dincolo de Cortina de Fier. Pe moment, euforia cuvîntului liber şi public a fost atît de mare, încît intelectualitatea estică (pe care revoluţiile au aruncat-o în avanscena vieţii publice) nu a realizat că, în „minunata lume nouă“, avangarda istoriei o reprezintă alianţa – sudată în ultimele decenii ale comunismului – dintre foştii nomenclaturişti şi underground-ul social al „procurării“. Cu alte cuvinte, cei care au realizat primii sensul mişcării spontane (dar de neoprit) a străzii: conţinutul noului „cadru“ nu îl reprezintă abstracţiile şi dezbaterile, ci ceva concret şi la îndemînă – prosperitatea.

Destul de repede, pentru cei mai mulţi, principala vină a comunismului nu mai era interzicerea problematizării publice, ci „stagflaţia“ care-i definise ultimele decenii. Libertatea proaspăt dobîndită nu se mai afirma în „beţia de cuvinte“ din perioada manifestaţiilor stradale şi a primelor luni ale „televiziunilor libere“, ci în saltul vizibil al „nivelului de viaţă“. Văzută dinspre Occident, lumea estică nu se definea neapărat prin sechelele totalitarismului, ci mai curînd prin sărăcia ei. Căderea comunismului a însemnat, pentru Vest, nu doar o victorie ideologică, ci şi o imensă oportunitate economică: Estul devenise un bazin de mînă de lucru ieftină şi un debuşeu deopotrivă al produselor occidentale şi al acelor „mari afaceri“ (cu noile guverne) pe care moralitatea burgheză le condamnă doar atunci cînd eşuează. Lumea occidentală îşi avea motivele ei de euforie: căderea comunismului venea în momentul convalescenţei după terapiile de şoc ale monetariştilor (consecvente problemelor economice ale anilor ’70) şi era sincronă cu boom-ul tehnologiilor informaţiei.

Absenţa unui concurent ideologic (şi eliberarea de angoasele confruntării nucleare), valabilitatea reţetelor liberale (bazate pe acumulare şi reinvestiţie), emergenţa net-work-ului la scară globală au transformat planeta într-o piaţă unică şi piaţa într-o ideologie planetară. Evenimentul decisiv al acesteia a fost globalizarea consumului de masă. Pentru prima dată în istorie interdependenţa celor trei piloni ai economiei (producţia, comerţul şi consumul) a devenit factorul determinant al unei gîndiri asupra lumii care ordonează geografia, demografia, politica, administraţia şi, în cele din urmă, cunoaşterea. Economia clasică ne spune că acţiunea dezordonată (căci motivată de propriul interes) a agenţilor economici creează tendinţe a căror întrepătrundere realizează o reţea care rezistă oricărei presiuni ce nu include Statul şi care îşi poate recompune textura destrămată local de şocuri imprevizibile. Elasticitatea acestei reţele se baza pe echilibrul dintre dependenţa reciprocă a nodurilor ei şi multitudinea polilor de dependenţă.

Problema economiei ultimelor decenii este aceea că a accentuat dependenţele creînd în acelaşi timp un număr redus de poli care implică mai mult decît strictul mecanism economic: Statul – fie prin măsuri economice protecţioniste, fie prin asistenţa socială, media, tehnologii care depăşesc posibilitatea de susţinere a unor agenţi economici individuali etc. Procesul de expansiune a economiei a fost dublat de o tendinţă de concentrare a acesteia. Dependenţele dintre diversele sectoare ale producţiei, comerţului şi consumului (care duc la scurtarea timpilor – şi a costurilor – de producere, transport şi desfacere) au dus la eliminarea progresivă a producţiei artizanale (necompetitivă) şi, în cele din urmă, la integrarea sectoarelor economiei de masă în structuri din ce în ce mai largi. Astăzi, aspectul acestora din urmă tinde să devină cel al unor economii-continente. Avantajul lor e acela al interconectării care – în perioadele faste – permite simultan creşterea continuă a productivităţii şi scăderea costurilor. Dezavantajul e acela că orice undă de şoc vizează întregul edificiu şi, departe de a se localiza (cum o cere economia clasică), ea se propagă, antrenînd dezechilibre din ce în ce mai mari.

Explicaţia crizei actuale se focalizează pe volatilitatea pieţelor financiare ca o consecinţă a speculei imobiliare. Se poate ca aceasta să fie cauza imediată a derapajului pe care-l trăim, însă raţiunea lui profundă ţine de concentrarea pe care o impune mondializarea consumului de masă. În mod fatal, această concentrare e preţul binefacerilor economiei actuale; doar graţie ei clasa medie de pretutindeni (atît de deosebită în funcţie de zone geografice şi tradiţii politico-culturale) poate accede la prosperitatea promisă tuturor sub semnul noului mileniu. Dat fiind că nu există (şi nici nu e dezirabilă) o limitare a consumului de masă, nu e previzibilă nici o frînare a acestei concentrări. Mai mult sau mai puţin, viitorul va aparţine acestor imense agregate economice extinse la scară continentală (Statele Unite, China, India, Brazilia) care, beneficiind deopotrivă de resurse, populaţie imensă şi sprijinul statului, vor fi capabile să susţină o rată de reinvestiţie în economie care să asigure o permanentă retehnologizare graţie căreia se va produce mai mult şi mai ieftin. Pentru aceasta e necesară o masivă acumulare şi, implicit, este prohibită politica socială care duce la dispersia profiturilor.

Criza se poate dovedi un impuls în direcţia concentrării economice în măsura în care va constitui levierul cu ajutorul căruia va fi dislocat statul asistenţial. Există două tipuri de creştere economică: prima e cea extensivă – care corespunde perioadelor de prosperitate şi optimism economic –, bazată pe cucerirea unor noi pieţe şi actualizarea permanentă a ofertei. Cealaltă modalitate constă în conservarea producţiei existente, dar cu micşorarea costurilor. Or, la ora actuală, cele mai mari costuri se dovedesc a fi cele umane. Ca atare, în vreme de criză numele micşorării costurilor e, în fapt, disponibilizare. Însă nimeni nu cîştigă dacă statul (prin politicile de asistenţă socială – finanţate tot din impozitele celor ce lucrează) preia asupra lui costurile pe care economia productivă nu le mai poate susţine. De aceea, statutul disponibilizaţilor e incert. În buna logică clasică, disponibilizarea ar trebui să fie pentru ei o modalitate de a-i forţa să înceapă o afacere pe cont propriu, însă (dincolo de dependenţa lor faţă de locul de muncă anterior) lumea concentrării nu e propice micilor afaceri. Indiferent de retorica publică, ei vor fi abandonaţi în profitul producătorilor, de la care se aşteaptă relansarea economică.

Probabil că această retragere a statului asistenţial se va produce în primul rînd în ţările în care nu există o tradiţie a rezistenţei sindicale faţă de deciziile statului ori ale patronatului şi în care ideea democratică a fost parţial compromisă de eşecul a nenumărate „reforme“. Însă şi acest abandon social îşi are riscurile lui: dincolo de o anumită limită, el riscă să limiteze consumul pînă la pragul la care producţia însăşi devine neprofitabilă. Abia atunci se va ajunge cu adevărat la blocajul economic. Deşi pe seama statului sînt puse cele mai mari aşteptări, opţiunile lui în actuala situaţie sînt destul de mici: nu poate stimula producţia (decît în maniera dezastruoasă a „stocurilor“ comuniste), nu poate controla fluxurile comerciale (care, deja, sînt globale şi implică actori suprastatali) şi nu poate încuraja consumul (decît recurgînd la catastrofa inflaţiei – deoarece ar trebui să folosească venituri pe care nu le are). Efectul de bumerang al crizei e acela de a pune sub semnul întrebării nu atît economia, cît statul modern.

Dezvrajirea sincopei speculative vineri, septembrie 25, 2009

Luînd de bune afirmaţiile mass-media – cu menţiunea că, pentru aceasta, caracteristicile definitorii ale „evenimentului“ sînt noutatea şi spectaculozitatea –, actuala criză pare a se înrudi mai curînd cu cele clasice: ea se înfăţişează ca un seism imprevizibil, care zguduie violent edificiul economic şi social construit cu atîta grijă şi atîtea eforturi în epoca postbelică. O astfel de perspectivă (optimistă) contrapune şocului actual creşterea economică (legată de globalizarea fluxurilor comerciale), expansiunea democraţiei (consecinţă a eşecului totalitarismelor), stabilitatea politică şi socială (de după încheierea lungului „război civil al secolului XX“), accentuarea vizibilităţii şi a ponderii contextelor locale (datorată dezvoltării şi universalizării noilor tehnologii) care – toate – s-au tradus, pînă mai ieri, într-o constantă creştere a nivelului de viaţă la o scară şi cu un ritm fără precedent în trecut. Avantajul acestei modalităţi de raportare la istoria recentă e acela că ea le oferă nostalgicilor supapa refugiului în memoria scurtă; dezavantajul ei e acela că se dovedeşte incapabilă de a explica sincopa crizei altfel decît prin maşinaţii (mai mult sau mai puţin oculte) ale unor „grupuri de interese“ dificil localizabile.

O perspectivă mai lucidă ar lua în considerare simptomele crizei dinaintea crizei: epuizarea resurselor energetice, instabilitatea economiei speculative, revenirea pe scena politică a „dictaturilor cu faţă umană“, proliferarea regiunilor necontrolabile în ţările sărace, destabilizarea economico-socială a ţărilor bogate de către valurile permanente de emigranţi economici, explozia terorismului, războaiele fără perspectivă de încheiere, desubstanţializarea ONU, eşecul administrativ al proiectului european, alterarea mediului (cu consecinţe imprevizibile) etc. „Complexitatea“ (invocată din ce în ce mai des – în legătură cu orice situaţie) începea să funcţioneze ca un pseudonim al ininteligibilului, menit a justifica blocajele ori derapajele deciziilor importante.

Dezavantajul acestei perspective stă în „dezvrăjirea“ unui trecut proxim pe care l-am trăit, neproblematic, în exaltarea creşterii veniturilor şi diversificării posibilităţilor de cheltuire a lor. Avantajul ei constă în faptul de a ne înfăţişa criza de azi ca fiind faza acută a unei stări de lucruri care s-a cronicizat vreme de (cel puţin) două decenii. În mod difuz, cu toţii sîntem conştienţi de faptul că nu „deficitele financiare“ ale crizei pe care o traversăm au creat problemele evocate mai sus, însă – la fel de difuz – cu toţii aşteptăm, după confruntarea cu paroxismul crizei, rezolvarea lor.

În trecut, acumularea insolubilelor avea ca efect creşterea presiunii în corpul social pînă la punctul în care aceasta exploda violent sub forma războiului (extern) ori a revoluţiei (ca război intern). Menirea războiului în lumea clasică era aceea de a forţa o schimbare pe care politica (internă) sau diplomaţia (externă) erau incapabile a o determina pe cale paşnică. În ziua de astăzi, lucrurile stau de aşa manieră încît noi proiectăm în criză aceleaşi angoase şi aceleaşi speranţe pe care înaintaşii noştri le proiectau în război. Atîta doar că păstrăm în memorie experienţa catastrofală a celor două războaie mondiale şi discreditarea (chiar de către revoluţionari) a ideii de revoluţie.

În măsura în care criza este erupţia unor tensiuni acumulate într-un timp mai lung şi în măsura în care de la ea se aşteaptă instaurarea unei ordini care să dezamorseze aceste tensiuni, forma pe care o va lua în viitorul proxim va fi aceea – paradoxală – a unui „război pe timp de pace“. Protagoniştii acestui „război“ nu vor mai fi, ca în trecut, armatele, ci economia şi administraţia.

Incertul crizat nelocalizabil joi, septembrie 17, 2009

În „epoca clasică“, criza – întruchipată fie de catastrofa naturală, fie de cea socială – era ceva radical: venea fulgerător, expunea oamenii unor riscuri grave şi, apoi, dispărea la fel de fulgerător. De aceea, oamenii se raportau la ea ca la o probă care le punea la încercare capacitatea de rezistenţă, deopotrivă fizică şi spirituală. În lumea noastră, criza e permanentă: totul e o criză şi totul e în criză. Ne naştem cuprinşi într-o criză universală (a resurselor, a mediului, a politicului, a gîndirii) de care – atunci cînd riscăm luciditatea – ştim că nu vom scăpa şi cu care, asemeni celor operaţi cu boala lor, va trebui să compunem întreaga viaţă. „Depăşirea crizei“ are sens într-o lume tradiţională, în care – dincolo de ordaliile momentului – e vorba de regăsirea unui status quo ante crisis, a unui timp stabil şi ordonat care funcţionează ca un reper absolut şi ca o garanţie a normalităţii.

În modernitate, criza nu e niciodată depăşită în sensul revenirii la o stare de lucruri anterioară.

Dimpotrivă, modernitatea însăşi ni se înfăţişează ca o criză perpetuă care face ca trecutul să devină nelocalizabil şi incert deoarece el nu (mai) e decît o funcţie a prezentului. Tocmai în virtutea acestui fapt el poate fi permanent „revizitat“ (şi redimensionat), dar nu poate fi niciodată regăsit. Nu mai avem unde ne întoarce; sîntem condamnaţi să înaintăm. Acest lucru înseamnă – implicit – că recursul la trecut nu ne mai poate salva. Modernitatea nu vizează „ieşirea din criză“, ci asumarea acesteia, integrarea şi „punerea la lucru“ a „negativului“ în marşul inexorabil al „progresului“. La modul cel mai optimist, viitorul nu e un timp din care crizele au fost evacuate, ci unul în care enorma lor forţă distructivă poate fi convertită într-o forţă productivă.

Însă această optică pune două probleme majore: prima e aceea că nimeni nu deţine schema formală a acestei conversii. Iar cea de-a doua e dată de faptul că, atîta timp cît gîndim în perspectiva conversiei, riscăm să pierdem din vedere radicalitatea confruntării cu ceva mai adînc decît criza însăşi. Inevitabilă, criza este orizontul omului contemporan care nu mai e nici peregrin prin timp, nici făuritor al istoriei, ci prizonier al acesteia. Atunci cînd omul are perspectiva ieşirii din criză, îşi adună toate forţele pentru „bătălia finală“; cînd ştie că criza e veşnică, nu-i mai rămîne decît resemnarea – trebuie să se obişnuiască cu asta. Sau, cum a spus-o cîndva un împărat, să accepte inacceptabilul.

Transgresarea coextensivităţii duplicitare luni, septembrie 7, 2009

sufocantă traversare polifonică

livrată cu obnubilante diversităţi demachiate

suspiciuni oncogenice distilate

licărite prin dezvăluiri denologice

Spectroscopie steinhardtiană sâmbătă, august 22, 2009

Într-o carte neproiectată de către autorul ei, dar justificată de către editor (Ion Vartic) prin tematica eseului central în jurul căruia a adunat câteva texte complementare, Nicolae Steinhardt caută Secretul Scrisorii pierdute. Monahul de la Rohia procedează la o „spectroscopie a lui Caragiale”, la o analiză „de câmp” care se transformă într-un eseu asupra specificului naţiei.

Prea puţin se opreşte criticul asupra piesei caragialiene ca întreg – deşi pomeneşte episoade ale ei în mai multe rânduri – esenţial fiind Actul al IV-lea, iar de aici, scena împăcării dintre Zoe şi Caţavencu din care va reţine numai esenţialul replicilor: Iartă-mă-te-iert.

Caragiale este în mod explicit polemic şi incriminator la adresa societăţii pe care o infăţişează. Steinhardt nu contestă justețea acestui fapt, ci susţine că dincolo de tot ce a intenţionat autorul, în O scrisoare pierdută se evidenţiază valorile (fie ele şi mult denaturate sau relativizate) sufletului românesc în ultimă înstanţă, definit ca punct de echilibru între Orient şi Occident.

Fără să intenţioneze, dramaturgul dezvăluie calităţi definitorii ale naţiei româneşti. Şi tocmai aceste calităţi vor fi cercetate şi susţinute cu argumente de către monahul-literat, într-o manieră proprie. Nenea Iancu are aşadar marele merit de a fi fost onest cu originalul în caricaturile ce par a deveni uneori personajele sale. Ar putea fi vorba însă, susţine Steinhardt, şi despre o diferenţă de percepţie. Doar cititorul (care deja are în minte un model de lectură – spune Matei Călinescu) percepe caricatural un personaj ca Trahanache sau vede absurdul ionescian anticipat în Căldură mare. Însă personajele însele erau foarte serioase în ceea ce făceau.

Iertarea este „pragul paradisului”, zice Steinhardt. Aşadar, totul pleacă de la creştinism şi se întoarce la creştinism în ce-i priveşte pe „eroii” Scrisorii pierdute. Această virtute se află în natura personajelor lui Caragiale care, odată ce l-au învins pe oponent, nu vor să îl umilească, ci îl tratează cu respect. Absoluturile nu le sunt specifice. Nu sunt nişte „idealişti” ai dreptăţii, spiritul lui Robespierre le e străin.

Ideile mari şi tari sunt atenuate printr-o relativizare specific românească, legile sunt aplicate lax, lăsând loc hatârului şi neseriozităţii. Însă atât hatârul cât şi neseriozitatea trebuie văzute în lumina lor bună, în ceea ce au – sau dobândesc – virtuos. Căci hatârul înseamnă tocmai o diminuare rigidităţii legilor în plan social, pentru a permite individului să existe. Ar fi, îndrăznesc să spun, ceea ce nu se întâmplă nicicum în cazul lui K. din Procesul. Nimeni nu îi face loc să fiinţeze când sistemul îl prinde în capcanele sale. Acesta este locul hatârului binevoitor şi generos pe care îl descoperă Steinhardt. Hatârul este dragostea manifestă pentru om, în contrast cu dragostea – abstractă – pentru omenire.

La rândul ei, neseriozitatea este calitatea care permite distanţarea de absolutul intangibil. Ne referim aici la absoluturi concepute de om. Fiindcă odată cu întruparea lui Hristos, orice seriozitate în raport cu idealurile umane este periculoasă, susţine Karl Barth, teologul protestant citat în sprijinul argumentării.

„Nenorocita seriozitate” este cea „datorită căreia aşa-zişii buni mai vârtos decât aşa-zişii răi îşi acresc viaţa şi fac din lume un iad”.

Cele lumeşti sunt relative, iar acest fapt îl simt foarte bine personajele caragialiene. Ele se detaşează de tot ce este prea serios, fiindcă ştiu sau, mai degrabă, simt instinctiv că e foarte greu de stabilit o dreptate absolută. Dar acest simţ al relativizării vine, de fapt, dintr-un

„creştinism nesolemn şi neştiut, un creştinism latent, intrat în obiceiuri şi fapte mărunte” (p. 39).

Este vorba, mergând mai departe, de un simţ înnăscut al moderaţiei care temperează şi atenuează efectul practic al oricărei teorii, oricât de apetistantă ar fi ea. Acesta este lucrul pe care, susţine autorul, nu l-a înţeles Maiorescu şi anume că pentru orice fond nou va exista perpetuu reflexul de a-l reduce la o formă care nu poate să afecteze straturile de adâncime. Este o modalitate de protecţie izvorâtă din înţelepciune, o distanţă pe care şi-o ia organismul social românesc,

„o fidelitate faţă de glasul inimii şi al instinctului”. (p. 55)

Blândeţea, care nu e legată de prostie în mod direct și obligatoriu (cum cred unii), la care se adaugă acel Iartă-mă-te-iert de la care a plecat discuţia autorului, situează personajele lui Caragiale într-un paradis nedesăvârşit, cu siguranţă, însă

„o lume creştină a machiavelismului relativ” (p. 84).

Aici se relevă şi secretul scrisori: nostalgia paradisului. Cuvintele magice Iartă-mă-te-iert suprimă domnia Legii şi a fricii, strămutând personajele din finalul scrisorii sub semnul milei şi al fericirii. Pupat-toţi-Piaţa-Endependenţi are acelaşi sens fundamental, al împăcării apocatastazice. Răul a fost doar un rol pe care personajele l-au jucat, nu se permanentizează nu devine constitutiv sufletului lor. Într-adevăr, aspiraţia la paradis este una strâmbă şi compromisă, denaturată, dar care păstrează ceva din sensul ei creştin autentic, primar.

Ospăţul final face trecerea către cel de al doilea eseu (care mai descoperă o caracteristică semnificativă a sufletului românesc): Călătorului îi şade bine cu drumul. E vorba despre comesenie, pornind de la nuvela  lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Această comesenie însemnă de fapt că fericirea se poate realiza numai în prezenţa celuilalt. Alteritatea nu înseamnă iad, ci, dimpotrivă, rai, bunădispoziţie. Ne pare… bine (era cât pe ce să zic „rău”), domnule Sartre!

Polemizând cu evlavioşii prefăcuţi, Steinhardt evidenţiază că masa are un loc important în Scriptură, Împărăţia cerurilor fiind în numeroase rânduri comparată cu o masă. Cristos însuşi e prezentat mereu ca invitat la mesele unor oameni din diverse pături sociale. Până şi lucrarea pământească a Mântuitorului a început cu transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii.

Ospăţul nu înseamnă desfrâu, ci bunăvoinţă şi bucurie a insului multiplicată prin prezenţa celorlalţi. În aceeași notă, pâinea şi vinul sunt elementele pe care le foloseşte taina împărtăşirii. A vorbi despre pâine şi vin însemnă a vorbi în acelaşi timp despre viaţa biologică, dar şi despre cea spirituală, vinul simbolizând o înălţare din necesar şi concret spre supraterestru.

În altă ordine de idei, răspunzând puriştilor care se revoltă văzând preocuparea altora pentru cele necesare pântecelui, Steinhardt îl citează pe N. Berdiaev care afirmă că pâinea celuilalt este o datorie spirituală.

Concluziile Recenziei © Teofil Stanciu

cu scociorâtorul măcelos luni, august 17, 2009

Îmi pun creierașul pe moațe zilele astea încercând să deslușesc taina de dincolo de fotbal. Mai precis, taina suporterilor și relația lor sinergică și elementară cu presa. Afundă treabă și puturoasă, de altfel.

Se făcea că – musai să o luăm pe acest ton de poveste, fiindcă astfel poate prindem valoarea simbolică și arhetipală a pățaniilor – o echipă de fotbal din România (Steaua) trebuia să joace cu una din Ungaria (Ujpest). Armia română declara sus și tare că nu are a se teme de armia ungurească. Deci lucrurile nu păreau să aibă motive să se împută. Asta până ce pravoslavnica presă românească a dat cu nasul de un filon de rating și încasări. Pentru cei care-și mai amintesc – că de săptămâna trecută multe s-au mai petrecut –, niște țicniți (altfel nu știu cum să le spun) au început să umble cu scociorâtorul (ăla de îi mai zice și microfon) printre oameni. Și au prins a-i întreba – țineți-vă bine de fotoliu – cu voce suavă: „O să fie măcel în Ghencea?” De unde a puiat sâmburelul lor cranian asemenea profunzime nu putem pentru ca să știm.

După ce atmosfera a fost ațâțată și zgândărită îndeajuns, aceiași țopârlani s-au pus la taste, așteptând, cu sufletul la gură și saliva șiroindu-le pe bărbie, desfășurarea „acțiunii”. Rezultatele nu au întârziat să apară. Fanii români – mânați mai mult de pandaliile ancestrale ori de euforiile bahice – au proptit de gardul cuștii lor un banner care îi batjocorea pe unguri. Cum presa deja își pregătise ogorul, acum culegea roadele, clătinând cu înțelepciune – acumulată probabil în curs de câteva ceasuri sau zile – din creștet. „Măi, măi, suporterilor decrepiți, asta știți voi să faceți? După ce v-am vorbit de măcel, după ce v-am întărâtat împotriva ungurilor dând pe post înjurăturile lor, voi așa știți să răspundeți? Dar se poate? De unde atâta violență?”

Astfel le grăia, cu dulceață în glas și dojană în peniță, blânda presă zgâtiilor de suporteri steliști. Un ziar cu mare circulație – și ediții gratuite – și-a cerut scuze de la maghiari într-un stil ce oscilează între patetism și aroganță. Citez doar puțin pentru exemplificare:
„…un banner mizerabil, postat lângă tricolorul nostru drag…”

Nu poți să nu te gândești îndată la Cațavencu ce plângea pentru soarta țărișoarei…

„Multora ne este greață de neomenii dintre noi.”

Cât spirit civic! Câtă solidaritate umană! Iată până unde ține umanismul și unde ne-a adus „progresul” perpetuu al societății omenești…

Între timp însă, tot presa românească nu uită să-i mai boscorodească oleacă pe unguri: că sunt amenințători, că sunt cei mai duri, că etc. De ce musai să le spună toate astea? Chiar pot fi considerate aceste parade de puberi tardivi – pe care le fac suporterii – informații?… Nu puteam exista fără înjurăturile ungurilor din Gara de Nord? Era musai să umble pipițele alea să vorbească despre măcel și alte chestii nasoale, zâmbind tâmp și naiv?

Povestea noastră (chiar dacă și-a pierdut din graiul mieros de cum a început) ajunge și la momentul care îmi dă cele mai mari bătăi de cap. Mă tot socotesc cum de jandarmeria, care era de față și care reprezintă statul român, nu a cules pur și simplu bannerul respectiv și să-l expedieze la reciclat textile. Forțele de ordine erau cele care puteau să stingă în fașă „subiectul de presă”.

De altă parte, dacă se știe că numai niște huligani au putut concepe acel soi de mesaj, cum se face că toată lumea îi dă atâta importanță? Dintr-odată, derbedeii se văd în centrul atenției. Se vorbește că cei care au debitat inepția respectivă sunt o minoritate, însă această minoritate se consideră că a fost în stare să jignească o țară. Ca să întărească ideea, s-a trezit și ziarul de care vă ziceam să își ceară scuze.

Dacă o familie are un copil mai debil, își cere scuze și explică stânjenită, dar nu dă comunicat de presă. De altă parte, atâta vreme cât nu s-a produs nicio daună ireparabilă, oricine ajunge să sufere vreo ofensă de la un copil debil nu-l ia în serios. Or aici nu există decât vexațiunea teoretică, fără alte complicații, și aceasta venită dintr-o genune a minții câtorva teribiliști. Chiar nu pot pricepe ungurii că respectivul banner n-a fost scris de „blajinul” popor român?

Se pare însă că scandalul a atras suficient de mult atenția încât să se pună problema sancționării echipei românești. Și totodată destul încât să-i întărâte și pe maghiarii de acasă. Probabil că și presa lor sportivă e la fel de avidă de oarece sânge proaspăt.

După ce mi-am încârligat neuoronii și am încercat să precep ceva, m-am ales cu următoarele constatări. (1) Instituțiile prin care statul exercită autoritatea legală nu pot/nu vor să aibă inițiativă, ci trebuie, probabil, să primească vreun ordin cu două zile înainte. (2) Presa este vârâtă până peste cap în tot rahatul ăsta care i se datorează într-o bună măsură. Dar se ascunde – prost și neconvingător – după pretenția că n-a făcut mereu decât să informeze. A făcut: a instigat! O parte dintre gazetarii fără discernământ pot fi considerați autori morali ai acelui banner! (3) Există o adevărată nevoie de a fi ofensat și de a lua în serios orice inepție. Acesta e spiritul veacului. Nu pricep nicicum de ce ar trebui ca un popor întreg să se victimizeze sau de ce simt nevoia unii să ia apărarea nației maghiare, din moment ce știm cu toții că acel mesaj nu este unul reprezentativ pentru atitudinea românilor față de maghiari. Această nevoie de a explica și disculpa e mai degrabă acuzatoare.
Până la urmă, parcă totuși este ceva între români și unguri, altfel n-ar avea sens toată tevatura. Unii își amintesc de autonomie teritorială, alții de Ungaria mare. Așadar, deși ne dăm drept frați europeni, continuăm să „valorificăm” vechile sensibilități. Problema nu s-a rezolvat în profunzime, ci doar la nivelul aparențelor. Dacă ce spun eu nu este nicidecum adevărat, atunci rămâne un mister cum poate să se ofenseze o națiune întreagă din cauză că o mână de rătăciți cu mintea a născocit un text de tipul: „maică-ta e proastă”. Cum misterioasă rămâne și nevoia pe care o resimte cealaltă nație de a se scuza că are în componență și derbedei sau oligofreni. De parcă cineva s-ar aștepta să nu existe asemenea specimene… ©Teofil Stanciu

Anticariatul duhului meu sâmbătă, august 1, 2009

Chiar dacă, în prezent, cititul este o corvoadă pentru unii, o deprindere demodată pentru alţii sau o pierdere de vreme nelucrativă pentru cei dedicaţi capitalului, nu-mi vine să cred că cititul şi, desigur, scrisul – care trebuie să-l preceadă în ordinea logică a operaţiilor – au apărut doar ca un moft „cultural”. Vechii fenicieni, vechii summerieni, vechii egipteni sau chinezi, toţi au vrut să lase nişte urme descifrabile cu privire la lucrurile care li se păreau semnificative.

Într-o vreme mă gândeam să cercetez de unde vine nevoia omului de a povesti, dispoziţia lui ficţionară, necesitatea de a plăsmui în formă epică. Cred că cele două imperative au obârşie comună, într-o anumită măsură.

Opinez că scrisul ţine de lupta omului cu propria efemeritate, de eternitatea pe care o adulmecă sau vrea să o facă parte a istoriei sale personale. Şi cititul, pe de altă parte, poate fi pus în legătură cu imbolduri multiple: curiozitate (chiar indiscreţie morbidă), dorinţa de putere (cei care stăpâneau taina semnelor grafice aveau un ascendent asupra celorlalţi), respectul pentru strămoşi, reverenţa faţă de zei sau ritualuri, dar şi foamea de cunoaştere, neliniştea sufletească, nevoia de a înţelege marile momente ale vieţii.

Mă opun aşadar ideii că cititul şi scrisul sunt nişte deprinderi capricioase ale câtorva bizari cantonaţi în paseism şi nostalgii elitiste. Cred, mai degrabă, că cele două îndeletniciri ţin de anumite necesităţi ancestrale, iar lipsa lor e o amputare, un handicap afişat ostentativ ca semn de mare emancipare mentală şi comportamentală. Aşa cum moda dictează preeminenţa moralei subiective, de pildă, tot modele impun şi desuetudinea scrisului şi, îndeosebi, a cititului.

E foarte greu, când ai un interes, să faci distincţia între atitudinea gratuită, pledoaria dezinteresată, pe de o parte, şi comportamentul materialist, motivată pecuniar. Tocmai ăsta e acum cazul meu. Dincolo de argumentaţia mea mai mult sau mai puţin convingătoare stă faptul că deschid un anticariat. Din fericire, n-am remuşcări deloc pentru ceea ce am încercat să afirm, din cauză că nu vă pot aduce cu forţa în magazin. Nici nu cred, totodată, că i-aş fi putut covinge prin argumentele mele pe cei dezinteresaţi de lectură. Pe scurt, nu prea am de ce să-mi fac griji.

Pe cei doritori – şi care cunoaşteţi „cazierul” fostului Anticariat Narnia din Oradea – vă poftesc să reveniţi. De data asta la altă adresă: str. Primăriei, nr. 64/1, undeva pe partea stângă a străzii – cum se merge dinspre Centru – aproape de Biserica Emanuel. Cu toate că vechea echipă e oleacă modificată, vom încerca să ne păstrăm „năravurile” cunoscute, dar nu excludem şi deprinderea unora noi. Dacă enteresul o dictează…

Marea inaugurare va avea loc luni, 3 august, de la ora 10. Fără panglică şi fără şampanie – n-am mai avut bani şi pentru astea, dar dacă aduceţi careva cele necesare pentru un pentru un pahar de vorbă, ne „sacrificăm”. Sper că nu mă luaţi în serios. Veniţi numai cu bani de cumpărături. Sau veniţi să priviţi, să vă „spălaţi ochii” cum se zice prin Bihor. N-avem taxă de intrare.

Există deja un blog al anticariatului, pe care, la vremea potrivită, îl voi face de cunoscut.

Fie că v-aţi pus problema originii şi importanţei cititului, fie că ştiţi pur şi simplu că vă place să citiţi sau că nu vă place, dar sunteţi curioşi, sunteţi bineveniţi oricând îţi vrea. Întrebările, reclamaţiile, înjurăturile şi complimentele se primesc pe toate canalele disponibile. A, da, există şi o adresă de email a anticariatului (de la care, unii dintre dumneavoastră aţi primit deja – dacă n-a intrat la spam – un prim email care anunţa aceeaşi poveste): anticariat.oradea [a-rond] gmail [punct] com.

©Copyright Teofil Stanciu

Erosul duhovnicesc si modernul tulburat sâmbătă, august 1, 2009

Cristian Bădiliţă sutine ca erosul e o componentă fundamentală a vieţii, prin urmare şi a literaturii. Dar a nu se confunda erosul cu erotismul sau cu sexualitatea. Nu cred că Duhul Sfânt cenzurează poezia, chiar atunci când aceasta celebrează erosul. Nu cunosc poezie mai „erotică”, în sensul deplin şi frumos al cuvântului, decât  „El cantico espiritual” al Sfântului Ioan al Crucii (nu mai vorbesc de „Cântarea cântărilor”, modelul absolut al poeziei „erotice”).
Literatura nu trebuie să fie nici teologică, nici politică, nici estetizantă. Literatura trebuie să fie literatură, adică modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care să ne tulbure, să ne mişte, să ne fascineze.

Dante n-a vrut să facă neapărat teologie în „Divina comedie” şi totuşi nimeni nu-i poate contesta poemului dantesc dimensiunea adânc teologică.

La fel Dostoievki, a fost unul din cei mai subtili teologi ortodocşi ai secolului XIX-lea, fără să-şi fi propus să scrie altceva decât roman. Numai că romanele sale, atingând problemele cheie ale sufletului omenesc (mântuirea, păcatul, răul, iubirea, credinţa, pocăinţa etc.) nu pot să nu trimită şi spre teologie. Fiecare om responsabil faţă de viaţa sa e, într-un fel, şi teolog. Cu toţii facem „teologie”, involuntar, aşa cum personajul lui Molière făcea proză involuntar. Asta nu înseamnă că un roman devine brusc „greu”, „important”, dacă e îmbibat de teologie sau de filozofie. Constat însă, cu resemnare, că literatura română de azi a ales calea comodităţii şi a minorului (când nu a derizoriului). Nu avem roman important nu pentru că romancierii noştri nu sunt teologi sau filozofi, ci pentru că nu scriu decât despre fleacuri, evitând contactul frontal cu marile teme pe care le-am enumerat adineauri.
Când Cioran era interzis în România îi cumpăram cărţile cu bani grei, din bursa de student, şi-l citeam cu nesaţ. Când însă toată lumea s-a molipsit de cioranită, eu m-am vindecat, presupunând că am fost vreodată „bolnav”. Cioran e una din cele mai strălucite împliniri ale ratării în formulă literară şi filozofică.
N-a avut niciodată o meserie, o profesie, o disciplină în care să exceleze, decât poate aceea de cititor. Dar când ajungi să scrii franţuzeşte cum a ajuns el să scrie şi când îţi asumi gratuitatea „actului de a trăi” până la ultimele consecinţe eşti mântuit. Orice om de spirit e, mai mult sau mai puţin, „cioranian”. Dar în materie de literatură sapienţială îi prefer pe columbianul Nicolas Gomez Davila şi pe Gustave Thibon.

Mă tulbură excesele de orice fel. Iar modernitatea îmi pare ideologia însăşi a excesului: libertate fără Dumnezeu; tehnicism necritic şi sălbatic; moarte a omului interior.
Nu discursurile lipsesc, ci întruparea evangheliei în viaţă. Trebuie început de la nivelul minim al evanghelizării: politeţea, vorbirea corectă şi frumoasă, cinstea şi celelalte. Exemplul Bisericii catolice e grăitor: sute de mii de tineri vin spre Evanghelie datorită exemplului viu oferit de Sfântul Părinte de la Roma: întâi Ioan al XXIII-lea, apoi Ioan Paul al II-lea, în fine, Benedict al XVI-lea.
Accept noul şi vechiul, Apusul şi Răsăritul, dar prin discernământ, nu otova, cum se întâmplă în cazul majorităţii compatrioţilor noştri, din păcate. Părerile fundamentaliştilor ortodocşi nu mă mai interesează de mult; ca şi părerile fundamentaliştilor ateo-modernişti din România. Dacă ar fi fost să răspund tututor bazaconiilor care mi se pun în cârcă, atunci Editura Polirom ar fi trebuit să-şi treacă Septuaginta în planul editorial al secolului XXIV. Am învăţat în ultimii zece ani un lucru capital: inteligenţa are prioritate.

Să nu ne irosim timpul cu „dialoguri” sterile (e la modă „dialogul” de acest fel în România). Din fericire există o mulţime de ortodocşi pentru care cuvântul „discernământ” şi-a păstrat intact conţinutul semantic şi pe care putem conta în viitor.
Cu regret, trebuie să spun că Părinţii Bisericii au un impact destul de restrâns, şi asta din mai multe motive. În primul rând, vina o poartă Bisericile, de toate confesiunile. Încă din anii ’30 ai secolului trecut o generaţie de teologi majori ai catolicismului (Henri de Lubac, Jean Daniélou, Urs von Balthasar) atrăgea atenţia asupra rupturii dintre scolasticismul din Biserică şi lumea în care trăiau creştinii. Una dintre soluţiile propuse de ei pentru remedierea acestei situaţii era tocmai restabilirea contactului viu cu scrierile Părinţilor Bisericii.
Dar, atrăgeau ei atenţia, acest contact nu înseamna deloc o întoarcere în lumea creştină a primelor secole, ci asumarea critică, istorică a soluţiilor teologice şi existenţiale oferite de Părinţi. Dar vina, fireşte, nu este numai a Bisericilor. Părinţii au ajuns materie de studiu în universităţi de stat, la Sorbona, de exemplu, dar ajungând aici ei au fost „storşi” de conţinutul teologic, religios, fiind reduşi la câteva schelete culturale, filologice, în cel mai bun caz filozofice. Altfel spus, în universităţile de stat ei sunt citiţi pentru a fi studiaţi aşa cum se studiază romanul american sau poezia barocă, nu pentru a fi asimilaţi, cum au fost până în secolul al XIX-lea. Lumea de azi datorează enorm tradiţiei creştine, chiar dacă n-o mai recunoaşte: însăşi ideea de secularizare n-a putut să apară decât într-o lume modelată intelectual şi spiritual de creştinism, adică de ideea separării sacrului de putere (vă amintiţi vorbele lui Iisus, „daţi Cezarului ce-i al Cezarului” şi ”împărăţia mea e din altă lume”).
Problema e că omul contemporan nu mai are timp nu să le înţeleagă, ci să le citească. Sunt depăşite evangheliile? Nu, fireşte. Din aceleaşi motive, nici scrierile Părinţilor nu sunt depăşite  şi nu pot deveni străine omului contemporan. Scrierile acestea nu sunt decât un vast comentariu la Vechiul şi Noul Testament.

Cristian Badilita a realizat traducerea  „Evangheliei după Matei”  fiind primul volum din cele şapte proiectate ale Noului Testament.

Daca da-ti click pe pagina lui puteti asculta inregistrarea lansarii de la Iasi unde amfitrionul a fost poetul Nichita Danilov intervenind Eugen Munteanu si Marius Cruceru.

Prezentismul subculturilor târgovețe joi, iulie 30, 2009

Oare golirea de sens a reprezentativitatii prin transformarea campaniei electorale intr-un circ mediatic ce are ca efect absenteismul si apatia votului (care reconfirma mecanic aceleasi personaje intepenite in angrenajul puterii) nu e tot un atentat la adresa democratiei?

Oare faptul ca aceste personaje legifereaza fara nici o legatura cu dreptatea (despre care orice cetatean – in virtutea simplului fapt ca e om – are o idee) nu e si ea un atentat la adresa democratiei?

Cinismul public, atat al alesilor (care-si vad nestigheriti de interesele lor) si cel al alegatorilor (“mai rau sa nu fie” sau “poate ne pica ceva”) nu atenteaza la democratie?

Transformarea partidelor politice si a institutiilor statului (in primul rand a Parlamentului) in “subculturi urbane” care nu se mai reprezinta decat pe ele insele nu pune in primejdie insasi existenta societatii in care traim?

Ice cream nedietetic cu iaurt beatitudional vineri, iulie 24, 2009

„Ei oun apokluseias palin di’ epimeleias biou ton epiplassthenta te kardia sou rupon, analampsei soi to theoeides kallos”(Gregoire de Nysse, De Beatitudinibus)

Daca, in schimb, ingrijindu-te de propia ta viata, curati zgura raspandita in inima ta, frumusetea divina va straluci in adancul tau.

Afine si mure inghetate cu racoriri incomensurabile :

Mihail Neamtu Despre limbaj si frumusete la Grigorie de Nyssa(1)

Continuarea eseului(2)

Finalizarea eseului(3)

noapte intredeschisa luni, iulie 13, 2009

************************************************************

[aici trebuia sa fie poza cu o noapte intredeschisa.de ce aici ? si cine zice ca trebuia neaparat? prea multe poze ne incarca cu pozne. te referi la o noapte pe jumatate deschisa ? de ce ai pus punct dupa prima propozitie. du-te tu zi-mi unde vezi tu propozitia si eu iti arat unde e punctul.Eu vad doar punctul negru si nu vad holistic.Holi-ce?nu ma lua tu cu neologisme ca nu ma poti impresiona.m-ai prins.am memorat dictionarul cu neologisme sa iti cumpar simpatia.ce ieftina m-ai crezut.Stai mah ca nu am scris cu diactritice.Eh, daca or fi avand stoluri de capacitati in cap si daca si-or da cu capul de propria lor inteligenta incomoda or avanta cu aripile sa intealega si scrisul fara diactritice.tu de ce ai pus punct dupa a saseapropozitie unde trebuiasapuiunsemnal intrebarii.iara il tzuci pe trebuie.si mai esti si tare, ma iei cu de astea ce se numesc stiintifico-fantastico-ortografierico ortopedicooo,o sau ortoepico sau punctuatico sau apunctuatio si, fara si, punct.punct.punct ?

******************

Este noapte.Era noapte.Acum e intre noapte si zi.E ora cinci si douazeci de minute si 59 de secunde.A trecut ultima secunda.E si douazeci si unu de minute.Unde ? Pe ceasul meu. Dar nu am ceas. Pe calculator in dreapta jos, sta la colt cu mainile-i ridicate si genunchii dezgoliti pe boabe de porumb ruginit de soarele bolund.Bine, bine te invarti pe acii printre tenchi, dar ce e timpul ? O fi el masurat de ceasornicar.Ori nu o fi ?Dapoi ce inseamna a fi ?

*******************

Mi-a inghetat timpul in ochi.Bah, e noapte.Pe cine faci tu bah ?bah esti tu.Oricum noapte nu mai e afara.noaptea inca mai e afara.noaptea e si inauntru si afara.noaptea e numai inauntru ochilor orbi la inautru.noaptea e afara acolo unde inauntru si afara nu exista.ce-i asta, ex-,-is-,-s(ta),-ta.[?/

***************************************************

Printre blocuri se auzea un strigat.e precis unul care cauta prin gunoaie si a gasit o comoara.eh, poate e unul caruia i s-a furat cardul de la banca transilvania.oricum bine ca i s-o furat ca si asa era gol.doar e criza.da toata lumea face crize de isterie sau histerie, nici nu mai stiu cum se scrie de cand fac spume la gura.alerg catre geam sa verific cu simturile.nu-l vad. si de fapt nici nu am alergat, hiperbolizam doar ca sa ma aplauzi.de ce nu scriu cu litere mari?nu stiu.stiu(ca), stiu, dar crezi ca-ti spun. nici sa ma platesti. aaa, nebunul ala.ce-i cu el ?eh, nebun is io.era glasul celui ce striga in pustia de asfalt si betoane.striga atipic ca e noapte.Bah e noapte.striga din ce in ce mai TARE.TAre.tare.si inca striga de vreo cateva ori:Noapte buna.Asa vrea el sa-i fragmenteze pe cei care au noaptea in ochi si intunericul pe plapuma ? dar hai sa nu vorbim de plapuma ca e foarte cald in blocurile comuniste.e cald de ti se desfoliaza pielea de pe tine.e cald de se coc rosile verzi invinetite cu eu-uri.Eu-l tau nu-l stiu.de fapt te arat cu degetul si te impung pentru ca nici eu nu mi-am descoperit eu-l.la geamuri si la balcoane ies oameni somnorosi dupa reluarea telenovelei de la 3 noaptea.barbatii inchid repede tv-urile cu animale incaldurate cu carapace aproximativa iluzorie umanitatii. copii  speriati de fulgeratul vocii lui vor sa vada si ei dar nu ajung nici la calorifer, nici tata nu-i ia pe umeri.atunci ei scutura patutzul si aceste scuturaturi il trezesc ca batranul de la etajul 3.acesta crede ca e cutremur. are el mania de a se vedea bolnav cand de fapt e sanatos. bine sa recunoastem e bolnav el dar nu fizical ci metafizical.ce misto suna, dar n-am inteles cuvintul cu care te dai rotund sau patrulater vopsit cu rosu.batranul suna la salvare.alo, vai ce ma doare inima, sa vedeti asa tare ma doare incat tot blocul se cutremura.la telefon centralista smurdului nu aude nimic.are mp4-le in ureche si asculta o melodie house pentru ca e tura de noapte si se gandeste la casa daca au inchis copii gainile, de fapt daca au inchis geamurile sa nu ploua si daca au inchis usa la Narnia, ca nu cumva sa intre tunetele gandirii incomode.batranul neauzind nimic crede ca a impresionata pe cea de la capatul firului care duce asa rapid sunetul si pune receptorul, dar punandu-l cu neatentie va plati mai multi bani, ca si asa e egoist si are.are o pensie mare. si manca pe banii copiilor si vecinilor. asteapta salvarea, care a m-ai venit de vreo 30 de ori si i-au zis ca e perfect sanatos. dar el nu accepta. ei nu stiu cat sufera el in cap si ca de fapt a avut atac cerebralo-cardiac. copii lui si-au inchis celularele sa nu-i mai auda vocea belicoasa cu care juca teatru mai bine ca horatiu malaiele.hopa, hopa se gandeste poate ca pe drum ambulanta a luat foc de la un tunet.aude ceva si incet incet i se clarifica in cap.Noapte buna. o voce de bas.Da, ce, e noapte ? Nici nu stiam? Si e buna ? Poate chiar e buna.dar stai ca nu mai simte nimica nici la cap nici la inima.are o noapte buna pentru o secunda.a si trecut secunda.Vocea aia care ma bruia apartine singurului om lucid din apropiere.si ala nu sunt eu.

**********************************

**************************

************

********************************

*****************************************************

©Copyright Kierkegaard Socraticul

Înlocuind chipurile comprehensiunii cu închipuiri vineri, iulie 10, 2009

Vedenia s-a substituit intelegerii si spectacolul judecatii civice.

In ce anume mai consta, dupa toate acestea, reprezentativitatea politicianului “ales”?

E simptomatic faptul ca alegerea il include direct intr-o aristocratie a meritului

si nu intr-una a datoriei.

Faptul de-a fi ales (asemeni – dar, totusi, atat de deosebit – electiunii monahale) ii da unui om obisnuit o alta identitate care, consolidata de privilegii,

il transforma in ceva calitativ deosebit de restul muritorilor.

Pe cine reprezinta “alesul”? si cum (si cat) se simt reprezentati alegatorii in el?

Reprezentativitatea este un aspect fundamental al democratiei.

Orice restrictie la adresa reprezentativitatii este

– pe drept cuvant – inteleasa ca un atentat la adresa democratiei.

durere până la cer luni, iulie 6, 2009

buzele fredonează un cântec din frunze

prin noapte angoasele desenează ramuri

fragmentele false aridizează voalul

călugări culminează într-un deşert de beton şi asfalt

dar ea trăieşte şi se deschide un decalaj

în pumnul nopţii de lume

în clepsidra cu ultima cereală a existenţei

dincolo de reamintirea constantă

între zi şi noapte

prin seturi de corpusculi

Trăind în cuantificări finaciare duminică, iulie 5, 2009

Trăim într-o lume dominată de economic.

Până în secolul XVIII, oamenilor nu le păsa de bani deoarece pentru ei nu reprezentau nimic.

Trăim într-o lume în care glandele salivare(de pe creier) au fost setate pe sume.

Când auzi de o sumă, se produce secreţia: ce?, unde?, cum ?, cât ?

S-a atrofiat casa cu perdele făcute de bunica şi cu viole la ferestre.

“Dacă le spuneţi oamenilor mari că aţi văzut o casă frumoasă din cărămizi trandafirii, cu muscate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş,

ei nu vor putea să-şi închipuie cum arată.

În schimb, dacă le spuneţi că aţi văzut o casă care costă o sută de mii de euro, vor exclama:

Ce frumoasă e!”

Pietrele din gura lui Daniel Cristea Enache miercuri, iulie 1, 2009

Daniel Cristea Enache după prima lui vizită în Varadinum tânjea să plece cu o piatră în gură -probabil o piatră de aducere aminte şi nu una desfiguratoare.

El crede într-o valorizare a literaturii postmoderne căreia prin cronicile lui îi cartografiază culmile şi gunoaiele deoarece vede frumuseţea potenţelor într-o literatură care şi-a schimbat sistemul.

La bibliotecă am apucat să stau cu spatele la peretele rece şi cu dorsalul pe mocheta vişinie de lângă scaunele pline cu vârste mişcătoare.

Injurăturile la adresa lui îi duc cărţile către o categorie de cititori la care elogierea şi apaludarea nu ar fi ajuns.

Recunoaşte cu durere primordialitatea funcţiilor din lumea literară prejudiciand astfel prezenţele valorilor şi dorinţa scriitorilor români postmoderni de a fi mai postmoderni decât iniţiatorii curentului postmodernist ajungând la dogmatizări încrâncenate şi devenind imitatori nenorociţi cu exces de gesticulaţie fandosită puţând teoretizator.

Când Daniel Cristea Enache râde îşi mişcă muşchii feţei asemănător fizicinului Gabriel Cabău.

Înţelege postmodernismul ca reprezentând o recondiţionare a epocilor trecute şi nu o (e)radiere, ca manifestându-se tolerant şi nu tiranizant.

Criticul literar de doar 35 de ani a oscilat între pe şi pă cu un umor şarmant.

Recomandă înţelegerea expectanţelor externe(care au de-a face fie cu nevoia elitistă după un experimentalism maxim, fie cu aşteptarea omului comun a exotismului) însă nu plierea şi armonizarea, ci bulversarea lor prin depăşire care le substituează aşteptările comerciale cu valori maturizatoare.

Pentru Daniel Cristea Enache viaţa literară românească e frumoasă atunci când e frumoasă şi e extrem de interesantă atunci când e urâtă.

Nu încurajează atitudinile cititorilor români de liceeni întârziaţi : mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut cartea (neglijând astfel explicaţia substanţei).Susţine rolul argumentaţiei şi nu a afectelor efemere în cetire.

Pietrele din gura lui Daniel Cristea Enache s-au dovedit a fi preţioase şi purificatoare.

(Încercare de poem în daneză) luni, iunie 29, 2009

Calico gardiner af røde smidt i Castle Aviser gul elliptiske

klæbet på væggen af renvaske Pete smil

af lys i den jar klatring på reb med

knuder elegant guirlande Ilex paraguayensis lysken rundhed

Anamorfoza consemnării (i)raţionale vineri, iunie 26, 2009

Daca ne întoarcem la argumentul lui Platon împotriva scrierii, vedem ca el poate fi rezumat foarte simplu: ceea ce vrea Platon sa conserve este mentinerea gândirii în actualitatea ei vie. Platon este un gânditor aflat la intersectia mai multor traditii: are în spate o întreaga epoca .E. R. Dodds, în cartea sa Grecii si irationalul, a vorbit despre sufletul irational si conglomeratul mostenit (magie, samanism, influente mazdeene, pitagorism, rituri coribantice etc.)  si a deschis, în fata lui, o alta lume, din care s-a nascut într-un sens, prin anamorfoza, si lumea moderna. Platon este un gânditor de granita, asemenea lui Descartes, dar într-un sens mult mai radical. Ca urmare, Platon, ca orice gânditor de granita, are o sensibilitate de judecata extraordinar de vie în privinta a ceea ce se pierde atunci când un nou mijloc tehnic vine sa spuna ca avem de câstigat enorm daca îl adoptam. Platon traieste într-o epoca în care scrisul începe sa devina dominant pentru transmiterea culturii. El nu era pur si simplu împotriva scrierii, dovada ca a scris. Nu a scris însa tratate discursive, de scoala, ca Aristotel, pentru ca a nutrit convingerea ca expresia pur tehnica a gândirii nu este toata gândirea. Mai trebuie ceva, un fel de viata, de însufletire: si a mimat acel ceva scriind o filozofie de teatru, de dialoguri. Dialogurile sunt un teatru, ideea fiind ca gândirea nu trebuie livrata singura, ci împreuna cu niste marcatori ca aceia de care am vorbit când am pomenit de traducerea Scripturilor. Altfel, cadem în ceea ce el ne avertizeaza ca ar putea sa fie soarta noastra, daca vom identifica gândirea în act, vie, cu urma ei moarta, în scris; daca vom face eroarea de a confunda doctrina însasi, filozofia si întelepciunea, cu un manual. Acesta este lucrul împotriva caruia vrea Platon sa ne avertizeze obiectând împotriva scrisului si acesta este motivul pentru care introduce distinctia capitala între a scrie în suflet, lucru pe care îl recomanda ca fiind modalitatea si finalitatea însasi a întelepciunii, si a scrie pe un suport exterior, riscurile fiind cele formulate de el în obiectiile aduse scrierii. Nu este o contradictie ca Platon formuleaza un argument împotriva scrierii prin scris. Nu este a self-defeating argument, pentru ca Platon bate mult mai departe decât a formula un simplu argument formal împotriva scrierii. Daca ar fi gândit formal, nu ar fi scris nimic. Dar problema nu este aceasta. Platon era perfect constient ca atunci când vorbeste, se produce, din punct de vedere cognitiv, un act analog scrierii: este ca si cum ai scrie pe aer. Nu numai scriind, ci si vorbind gândirea se îngusteaza, se împutineaza, se restrânge – adica si cuvântului vorbit i se pot aduce, în principiu, obiectiile pe care Platon le aduce cuvântului scris. Pe de alta parte, Platon era perfect constient de faptul ca întelepciunea si cunoasterea trebuie transmise si ca e absurd sa nu folosim mijloacele de fixare a ei de care dispunem. Cu o conditie: sa fim constienti fixarea înseamna împutinare si ca esentialul ramâne în om, în capacitatea sa sufleteasca de pastra viata a ceea ce este consemnat. Problema transmiterii gândirii scrise este cum s-o pastrez vie, în conditiile în care scrisul nu îi conserva viata, ci doar imaginea. Toata întelepciunea este ca instrumentul prin care fixez cunoasterea sa nu-mi obnubileze sursa acestei cunoasteri.

46.328 de tone fracturate marţi, iunie 23, 2009

Fetele au văzut filmul Titanic de 20 de ori iar băieţii de 2 ori.
Fetele pentru că au plâns şi deoarece erau obsedate de LeonardoDicapră şi baieţile pentru Rosalinda când a fost pictată.
Mulţi visează o astfel de experienţă iubăreaţă neconstientizand vremelnicia viscernal emoţională şi finalul indubitabil al morţii.
îngheţat în apă, sbier către cei din bărcile de salvare
care înaintează vâslind cu egoism
lăsându-mă cu sufletele de gheaţă

Aici nu există alţii sâmbătă, iunie 20, 2009

Augustin Buzura stătea sprijinit cu mâna dreaptă pe catedră având ondulări burticoase şi firele-i capilare înzăpezite.

Ritmul îi era domol şi fragmentat pipăind sinuos de la depărtare incomoditatea interpretării de sine în constrângerea alterităţii.
Îşi exterioriza seninătatea prin expresivitatea feţei din care tonu-i cald şi cuvintele-i simple îţi acaparau ataşamentul şi cordialitatea.
„Cred dar mie frică de ceea ce cred” mărturiseşte personajul principal care în proximitatea morţii îşi caută raportarea transparentă la propria-i singurătate desfăşurată în timp, ajungând obsesie la prezentul continuu.

Mărturisea că toate cărţile lui sunt de fapt nuanţarea unei singure cărţi şi încercarea de elucidare profundă a unor întrebări ontologice, superficial îmbrăţişate în anii timpurii.
Smerenia lui iradiantă şi-a articulat desţelenitor ironizări de sine.
Cu mâna stângă (pe care era pus cu clame un ceas argintiu) gesticula între orizont şi verticalitate.
Auto-interogatorul Augustin Buzura relevă noi înţelegeri ale morţii din perspectiva galaxiilor care mor şi care ne pitesc spre o nimicnicie asumată.
Moartea învie în fiecare filă a romanului cu raportul singurătăţi(cu încă un i).
Timpul lăuntric dilatat redimensionează realitatea externalităţii prin reproiectarea morţii.
Romanul „Raport asupra singuratatii” are o continuitatea tematică şi problematică, substanţa fiind conturată printr-o serialitate organică şi analogică.
În perioada în care a prezidentiat Institutul Cultural Român a deschis ferestre puternic lăcătuite şi a încercat să echilibreze viziunea neromânilor asupra României.
De exemplu a plătit drumul şi staţionarea unui jurnalist american care fabula negativist şi exacerbat de ireal despre situaţia românească, reuşind astfel să-l înveţe moderarea, tăcerea sau verificarea documentată.

„Nu trebuie dorit imposbilul” consemnează psihiatrul care aduce prin livreasca-i analizare semnificaţii moral mutilatorii.

A studiat lucrarea lui Julian Huxley(premiant Nobel)despre acidul lizergic care ridică randamentul scoarţei cerebrale precum motorul unui avion mare pus la o biţă Pegas ruginată.
Criticul literar Daniel Cristea Enache interpretă formalitatea forţei domnului Buzura ca fiind nasturii rămăşi descheiaţi.Romancierul Buzura vede liniile contorsionate într-o masă pe care noi o vedem banalizantă.

Doamna Angela Martin care l-a studiat pe Sabato cu pixul în mână l-a comparat pe Ernesto cu clasicul Buzura deoarece dramatizează halucinând aducând similitudini, ambii consemnând şi deformând prin condeiul salvator sufluri eticizante şi ambii find scriitori fanatici şi anxioşi, cu viziuni catastrofale, premoniţionale inspirate din răscolitoarele şi lugubrele conpartimentari horror a trecutului privit prin ochelarii intersubiectivitatii.
(Augustin Buzura raportat la singuratatea alteritatii)

tulburări patologice halucinante joi, iunie 18, 2009

In lumea scoop-ului totul trebuie sa fie instantaneu, nou si senzational. Numai ca, cel mai adesea, si oamenii politici, si comentatorii politici sunt aceiasi. Drama lor e aceea ca mereu trebuie sa produca ceva nou. In acest context nici judecata atent cantarita, nici explicatia riguroasa nu-si au locul. Publicul se lasa purtat de impresii, iar impresiile se fac (si se desfac) in parelnicia momentului. Este trist faptul ca mass-media acorda prea putina atentie formarii publicului (tele)spectator ca cetateni. Orice emisiune de stiri probeaza acest lucru: scandalurile zilei, oricat de nesemnificative, sunt hiperbolizate din dorinta de-a umple spatiul de emisie.

Lucrurile importante – atatea cate sunt – sunt descompuse si recompuse ad nauseam intr-o vorbarie deliranta, care sfarseste mai intotdeauna prin a-si uita pe parcurs obiectul. Scopul unei emisiuni pe o anumita tema nu e acela de-a clarifica tema respectiva, ci acela de-a o vinde, dramatizand-o, ca pe o marfa cat mai atractiva. Numai ca ceea ce e atractiv nu e neaparat si semnificativ. De aceea contemplarea emisiunilor politice ale televiziunii nu le creeaza celor ce le urmaresc un orizont problematic (care sa-i implice atat rational, cat si afectiv), ci mai curand stari de moment dupa a caror destramare nu ramane decat “zgomotul si furia” unor trecute pasiuni sterile. Datorita caracterului ei universal, televiziunea a devenit (mai mult decat Parlamentul) tribuna oamenilor politici.

Modul in care se exprima (parte din ratiuni ce tin de ei insisi, parte din cauza constrangerilor “mediului”) transforma prestatia lor intr-o soap-opera de proasta calitate, dar interminabila.

Si inevitabila. Mai mult: televiziunea a ajuns sa se substituie oricarei dezbateri si oricarui contact real dintre alesi si alegatori. Vedenia s-a substituit intelegerii si spectacolul judecatii civice.

Dialectici peripatetice joi, iunie 18, 2009

Aveţi nevoie de:

• cort (sau să vorbiţi cu un coleg care are şi vă poate găzdui);
• îmbrăcăminte adecvată (atât pentru vreme caldă, pentru inot, cât şi haine de schimb în caz de ploaie);
• provizii minime de mâncare până la următoarea deplasare în sat;
• instrumente necesare traiului în natură (lanternă, tacâmuri, vase, chitară etc.)

Se pot găsi:

• produse alimentare (conserve, mezeluri proaspete, pâine, răcoritoare etc.) la magazinele din sat;
• produse alimentare specifice (lapte, ouă, brânză) la localnici;
• produse nealimentare de strictă necesitate la magazinele din sat;
• apă potabilă la 50 m. de tabără.

Seminarul din Valea Lăpuşului este o şcoală de vară deschisă tuturor studenţilor în ştiinţe umaniste .

Seminarul este organizat de Departamentul de Filosofie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca prin Centrul de Filosofie Antică şi Medievală şi constă în comunicări şi dezbateri ale studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor precum şi ale unor invitaţi, participarea fiind liberă.

Ediţia a XIV-a a Seminarului din Valea Lăpuşului va avea loc în perioada 10 – 23 iulie 2009. Organizatorul principal este conf. dr. Alexander Baumgarten,  membru corespondent al Academiei “Pontificia Academia Sancti Thomae Aquinatis” din Vatican (din 2004), vicepreşedinte al Societăţii Române de Studii Clasice, filiala din Cluj (din 2003), fost preşedinte al Societăţii internaţionale Sfântul Toma din Aquino, filiala română (2000-2005), membru al Societé Internationale pour l’Etude de la Philosophie Médiévale (din 2007), conduce colecţia “Surse clasice” din cadrul Editurii Humanitas , la Editura Univers Enciclopedic din Bucureşti coordoneaza colecţia “Filosofie medievală“, iar la editura Polirom din Iaşi colecţia “Biblioteca Medievală“, care susţin lărgirea studiilor şi traducerile filosofiei antice şi medievale în limba română. Este redactor al revistei de filosofie “Chora-Revue des Etudes Anciennes et Medievales” care apare la Iaşi, referent în bordul editorial al revistei „Analele Universităţii din Timişoara“, referent în bordul editorial al colecţiei „Neoplatonism” al editurii Zeta Books si are publicatii arborescente si substantiale.

Becuri vaporizate cu filamente înfluturate vineri, iunie 12, 2009

La Aristotel gasim urmatoarele formulari: „Sufletul nu gândeste niciodata în absenta unei imagini”, în De anima; sau, în micul tratat De memoria: “nu exista gândire fara imagini”; iar la Toma d’Aquino, în secolul al XIII-lea, pe latineste: “Intelligere sine conversione ad phantasmata est (animae) praeter naturam” (fireste, nici nu mai e nevoie de traducere: a întelege fara convertirea la imagini a gândirii lor este sufletului peste putinta). Altfel spus, desi imaginatia este o facultate mixta , inferioara potrivit ierarhiei cognitive a anticilor si medievalilor, ea este indispensabila. Cuvintele lui Aristotel sunt ca imaginatia, existenta sau inevitabilitatea ei în procesul gândirii este pretul pe care intelectul îl plateste contactului cu facultatile cognitive inferioare, cu simturile. Daca nu am avea nevoie de simturi pentru a ajunge la cunoastere, imaginatia ar fi o facultate de care ne-am putea dispensa. În fapt, însa, nu ne putem lipsi de ea: imaginatia participa la formularea celor mai înalte gânduri nu pentru ca nu am putea formula gânduri înalte în sinea noastra, în intelectul pur, decât cu ajutorul ei, ci pentru ca, daca dorim ca aceste gânduri sa aiba efect asupra lumii, sa devina expresie în cuvânt, în vorbire de pilda, este absolut necesar ca ele, din zona cea mai înalta a gândirii, sa treaca sub forma de imagini în acea parte a sufletului care are legatura cu aparatul fonator si, acolo, aceste imagini sa formeze la rândul lor cuvinte, rostite ori nerostite.

Baloane de fantezii miercuri, iunie 10, 2009

Mai exista o facultate cu ajutorul careia putem formula cele mai înalte gânduri, de natura divinului în lume ( Intelectul). Nu voi intra în amanuntele celor doua feluri de intelect, nu are importanta pentru discutia noastra. Ceea ce caut este doar o imagine globala, ca sa putem întelege prin ea forta argumentului lui Platon împotriva scrierii si sa-l folosim, mai departe, la o întelegere mai cuprinzatoare a lumii moderne în care traim. Sufletul are, deci, cel putin doua facultati. Una prin care pot capata informatii din lumea înconjuratoare — facultatea senzoriala — , si alta, cea intelectuala, intelectul, prin care, având o parte divina, sufletul se afla în legatura cu ceea ce este divin în lume. Aceste doua facultati nu se pot vedea între ele, pentru ca una este de tip material, senzorial, iar cealalta de tip pur intelectual. Intelectul pur si materia pura nu se pot vedea. Ca sa se vada, trebuie sa existe ceva între ele. Acesta este marele argument al intermediarului — pe care îl veti gasi în fiecare pagina de filosofie importanta. Între facultatile extreme, trebuie sa mai existe una, intermediara, care sa le puna în legatura: sa faca vizibila facultatea senzoriala celei intelectuale si reciproc. Aristotel o numeste imaginatie. În greceste, se numea phantasía. Imaginatia este o facultate care transforma impresiile senzoriale în imagini senzoriale. Aceste imagini senzoriale au o parte materiala si una intelectuala, sunt niste fapturi mixte. În aceasta calitate, sunt deja vizibile pentru partea propriu-zis intelectuala a sufletului. Pe de alta parte, pentru a putea actiona asupra simturilor sau organelor de simt, cum sunt organele noastre fonatorii sau vazul, gândurile formate de intelect, care sunt pur intelectuale, trebuie sa produca la rândul lor niste imagini, pe jumatate intelectuale, pe jumatate materiale. În acest mod, ele pot actiona asupra acelor parti din arhitectura cognitiva a omului care sunt materiale, ca si, fireste, asupra simturilor. În viziunea lui Aristotel, pentru ca eu sa pot vorbi trebuie sa se petreaca un proces de urmatorul tip: eu formulez gândul intelectual, care este pur abstract (el nu foloseste acest termen, îl folosim noi pentru usurinta). Acest gând pur abstract trebuie tradus, la nivelul facultatii intermediare a imaginatiei, în imagine a gândului abstract. Aceasta imagine jumatate materiala, jumatate intelectuala, poate actiona asupra aparatului meu fonator. Ea poate, cu ajutorul vointei mele, sa puna în functiune aparatul fonator care produce sunete si, în felul acesta, cuvântul este produs în afara. Altfel spus, atât pentru gândurile care vin de sus, cât si pentru senzatiile care vin de jos, existenta imaginatiei este esentiala pentru ca sa se formeze gânduri inteligibile, sa se produca scriere si actiune a subiectului cunoscator asupra lumii. Imaginatia, spune Aristotel, este o facultate intermediara fara de care gândirea nu poate functiona. Nu exista gândire fara producerea imaginilor. A gândi, pentru antici, însemna a produce în mod controlat imagini.

Scrijelind cu picături incolor-lacrimale marţi, iunie 9, 2009

El vorbeste de un “scris în suflet” si un altul, “pe apa”.
“Scrisul în suflet” este ceea ce el a descris în Scrisoarea a VII-a
ca fiind calea prin care reusim sa producem o adevarata stiinta si sa ajungem la adevarata întelepciune.
Ni se spune ca, pornind de la elementul discursiv – nume, definitie, formarea unei imagini
prin contactul îndelung cu obiectul studiat, etc., se declanseaza în suflet ceva ca o flacara,
ca o lumina, care reprezinta semnul veritabilei întelepciuni si garantia instalarii în stiinta veritabila.
Din aceasta situatie cognitiva vor rezulta gânduri care exprima adevarul, datorita faptului
ca se bazeaza pe declansarea acelei lumini, pe aprinderea acelei flacari interioare.
Când tu citesti doar, si îti iei cunostintele numai din scris, momentul esential al declansarii flacarii
în suflet este complet eliminat. Platon admite, prin urmare, ca este posibil sa scrii si discursuri care scapa
logicii obiectiilor sale, cu conditia ca ele sa fie “scrise în sufletul omului”.
Decideosebirea între scris si vorbit, respectiv cultura scrisa versus cultura orala,
ar fi, în fond, doar metaforica. Ea ar sta, de fapt, pentru o alta deosebire, esentiala aceasta,
aceea dintre “scris pe un suport exterior sufletului” si “scris în sufletul omului”.
Problema scrisului, în conceptia lui Platon, nu sta deloc în faptul ca scrierea
este fixata pe un suport material, ci în faptul ca unei operatiuni din minte, vii,
îi este substituit un procedeu mecanic, mort, din afara sufletului. Asa putem întelege
argumentul lui Platon. E limpede ca obiectia de self-defeating argument, adusa de Eco, cade complet.
Întrucât pentru a întelege argumentul lui Platon împotriva scrisului a trebuit sa recurgem la ce întelege
acesta prin adevarata gândire, as vrea sa va prezint pe scurt ce credeau anticii ca este actul de a gândi.
Am sa ma refer la un pasaj din tratatul lui Aristotel Despre suflet, cartea a III-a,
în care poate fi gasita o descriere sistematica a procesului gândirii.
Folosesc descrierea lui Aristotel pentru ca ea s-a impus finalmente întregii lumi antice.
A fost prelucrata, îmbogatita, dar în datele ei esentiale, în fapt, conservata.
Neoplatonismul, în sinteza lui finala, a transmis-o gânditorilor crestini si prin ei
a ajuns pâna în zorii modernitatii, în epoca noastra. În fond, putem citi în anumite fraze din Kant,
autor esential pentru modernitate, formulari care tin de conceptia lui Aristotel, între care una,
faimoasa, pe care am sa vi-o semnalez la momentul potrivit.
Pentru Aristotel, contactul nostru cu lumea reala, cu substantele individuale,
se face prin intermediul simturilor. Sufletul, adica aparatul cognitiv uman,
trebuie sa aiba o facultate senzoriala prin care noi suntem în contact cu lumea si primim informatii de la ea.

Maniheismul hipostaziat telegenic miercuri, iunie 3, 2009

Viata mai buna devine (prin mijlocirea unor trucuri administrative) imediat accesibila pentru retorica de campanie electorala. Toata lumea – si povestitorii, si ascultatorii – stie ca nu e asa si ca, ajunsi la guvernare, toti reprezentantii “clasei politice” vor face aceleasi lucruri (aflate cel mai adesea in flagrant dezacord cu promisiunile anterioare). Insa si unii si altii – povestitori si ascultatori – au nevoie de aceasta poveste. Caci pe cat de adevarat e faptul ca ea ii separa (pe cei ce-o spun de cei ce-o asculta) tot pe-atat de-adevarat e si acela ca ea ii leaga. Promisiunea Paradisului terestru este, poate, ultimul lucru in care cred atat cei care nu (mai) cred in nimic, cat si cei care cred in orice.Cu toate ca fiecare partid are programe politice (in care se amesteca de-a valma platitudini cu termeni tehnici si intentii bune cu calcule “obiective”), acestea au – in fapt – o pondere neglijabila. Ceea ce conteaza realmente este “carisma” omului politic. Acest lucru vrea sa spuna ca – gratie in primul rand mijloacelor de informare in masa – viata politica este personalizata in exces. Ceea ce spune candidatul sau politicianul ales se judeca mai putin dupa continut (si inca mai putin dupa coerenta argumentarii) si mai mult dupa aspectele marginale ale acestuia: derapaje, grimase, subintelesuri, etc. Dar poate si mai mult decat acestea conteaza telegenia personajului, felul in care se imbraca, hobby-urile lui, abiltatea de-a canta, dansa si improviza pe orice tema. Schizofrenia discursului public, care se traduce in smecherie (forma degradata a cinismului), produce aceleasi efecte ca si efuziunile patetice iar portretul schitat de analisti, modisti, vecini si insomniaci de meserie devanseaza detasat prestatia efectiva a omului.

Acesta se vede varat intr-un carusel ce-l fascineaza la-nceput si de care mai apoi devine dependent. Maniheica, urmarind pretutindeni polarizarea (susceptibila de-a antrena scandalul) presa – si in mod particular televiziunea – isi hipostaziaza si demoleaza clientii cu o repeziciune uimitoare.

(Radiografia Speculei indisolubile) marţi, iunie 2, 2009

Paradoxul lumii de azi este acela ca dezvoltarea facilitatilor de viata (cel putin in Nordul bogat al planetei) se conjunga cu administrarea unei recesiuni deja istorice si din care nu exista o perspectiva de iesire intr-un timp rezonabil. Insa daca politica tinde din ce in ce mai mult a se reduce la administratie, atunci legatura dintre omul politic si omul de afaceri sfarseste prin a fi indisolubila. Iar afacerile, proiectate pe fondul crizei globale, sfarsesc in vechi patologii: specula si coruptia.
Principala acuza care li se aduce oamenilor politici este aceea ca, in fapt, sunt oameni de afaceri (prost) deghizati. Conform unei clasice definitii, scopul politicii il reprezinta binele comun. Scopul omului de afaceri nu-l poate reprezenta decat prosperitatea propriei lui afaceri.

Astfel, in imaginarul comun, omul politic devine dusmanul democratiei, iar adunarea oamenilor politici (partidele si Parlamentul) devine sinonima unui cartel al afaceristilor al carui scop este acela de a-si aservi (sub paravanul legalitatii) societatea. Ceea ce e grav in aceasta perceptie este devalorizarea legii, care nu mai are un caracter universal, ci unul local, ce vizeaza interesele unei fractiuni a societatii. Inteleasa astfel, legea nu mai e un instrument al dreptatii, ci – dimpotriva – o modalitate prin care se instituie privilegii care propaga nedreptatea in corpul social. Rezultatul e acela ca societatea, abandonata “in legea ei”, incepe sa ignore legea edictata de forul legislativ. Ceea ce confirma, la nivelul perceptiei comune, acest mod de a vedea lucrurile este caracterul nebulos al legislatiei: pe de o parte proliferarea halucinanta a legilor (dintre care mai putine se refera la situatii universale si mai multe la aspecte particulare), pe de alta limbajul tot mai opac (caci fara masura cu formatia omului obisnuit) a actului juridic.

Treptat, acesta isi pierde caracterul principial (care se reduce la enuntarea unor banalitati) si sfarseste in formalism procedural. Departe de-a garanta respectarea unor principii universale, procedura e tinuta mai curand a proteja – asemeni unei perdele de fum – interese individuale. Claritatea si concizia, vechile virtuti ale dreptului, lasa locul unei acrobatii discursive pe care profesionistii baroului o instrumenteaza in folosul cui isi permite sa-i inchirieze. Criza justitiei nu se datoreaza atat unor aspecte circumstantiale (care tin, cel mai adesea, de caracterul mai mult sau mai putin indoielnic al celor pusi sa aplice legea), cat mai curand modului ininteligibil – si, ca atare, infinit interpretabil – in care legea e formulata. Probabil dimensiunea cea mai importanta a omului politic este aceea de legislator. Odata ce aceasta este pusa sub semnul intrebarii, din politician nu mai ramane decat “vedeta” episodica a mass-mediei.

Iar in spatiul public, pustiit de interese si pasiuni, se instaleaza – amenintatoare – (in)cultura suspiciunii: toti sunt la fel. Morala: scapa cine poate si totul e permis. Pentru ca – in cele din urma – nimic altceva nu conteaza decat interesul personal.
O alta consecinta a reducerii politicii la administratie o reprezinta faptul ca, obiectivele “politicii” fiind date, modalitatile de realizare a acestora sunt impuse – de geometria variabila a intersectiei crizei globale cu problemele locale. In termeni “politici” e vorba de “o abordare pragmatica a lucrurilor”. Asta vrea sa spuna tratarea circumstantiala (adica determinata de circumstante – care, indiferent cine guverneaza, sunt in mare aceleasi) a problemelor care apar. Aceasta abordare este relativ inteligibila in contextul unui mental comun care respinge orice teoretizare (asociata cu vagul si – mai mult – cu tentatia totalitara) in favoarea unui empirism contextual. Problema aceasta nu este una proprie politicii, ci una care tine de modul in care gandeste omul contemporan.

Obisnuit sa exploateze si sa manipuleze resursele naturii prin intermediul unei tehnologii care se dezvolta gratie feed-back-ului cu materialitatea opaca a obiectelor sale, omul zilei de azi se debaraseaza tot mai mult de viziunea teoretica ce sta la baza stiintei insasi ca de ceva abstract si inutil. Numai ca odata cu erodarea dimensiunii teoretice incepe sa se surpe insasi rationalitatea fondatoare a modernitatii. In locul ei reapar vechi forme ale irationalului dar, mai ales, se afirma o noua irationalitate (destul de veche totusi, cel putin in aspectele ei apocaliptice). Lumea actuala nu e irationala pentru ca opune ceva ratiunii, ci pur si simplu pentru ca nu mai are nevoie de intemeierea si de justificarea pe care aceasta le procura. Lucrurile se justifica doar prin pura lor utilitate – cand devin inutile, dispar.

Nicaieri acest lucru nu e mai evident decat in politica: discursul utilitarist e atat de reglat dupa lucruri (in speta dupa problemele contextuale) incat, practic, este identic indiferent de optiunea partinica a celui ce-l rosteste. si de aceea e monoton si plictisitor pentru auditori (care, si ei, sunt o masa in care vechile clivaje sociale au disparut in favoarea omogenizarii “conditiilor de viata”). Astfel incat omului politic nu-i ramane decat sa-l agrementeze cu iluzii usor vandabile.

Apocalipsa stereotipiei cotidiene luni, iunie 1, 2009

Putine sunt lucrurile susceptibile a face obiectul unui consens popular in lumea democratica, insa in mod cert intre ele se numara discreditul care vizeaza politica si, mai ales, oprobiul fata de profesionistii acesteia – oamenii politici. Cu cateva decenii in urma o asemenea atitudine era legitimata de critica pe care, in numele nebuloasei sale ideologice, o facea totalitarismul (atat cel de stanga, cat si cel de dreapta) lumii democratice. Astazi totalitarismul este cvasiuniversal condamnat; chiar si nostalgicii ori revizionistii profita din plin de facilitatile societatii democrate pentru a-si expune marfa indoielnica.

Dar marea masa a celor reactivi la politica nu are nimic de-a face cu agitatia revizionistilor; daca discursul acestora prinde, acest lucru nu se datoreaza coerentei lui, ci banalului fapt ca idealizarea trecutului e un substitut (ieftin) al deprecierii prezentului. Trecutul poate parea mai bun doar atunci cand prezentul devine incert si asta in primul rand deoarece un prezent fara nici o orientare nu se mai deschide nici unui viitor. Lumea in care traim ni se infatiseaza inchisa asupra ei insisi, consumandu-se intr-o agitatie sterila care nu aduce la lumina decat reziduurile unei istorii de care nu ne putem desparti si nu duce decat la apocalipsa banalitatii si a stereotipiei cotidiene. Or, fara prea multa atentie la detalii, tocmai raspunderea acestei derive e plasata in sarcina politicii.

Daca politica inseamna ceva pentru oameni, atunci trebuie ca e vorba de mai mult decat niste strategii, intotdeauna conjuncturale, ale obtinerii si ale pastrarii puterii. De la inceputurile ei in lumea greaca, rostul politicii a fost acela de a antrena comunitatile mai mici sau mai mari in orizontul unui sens care le motiveaza si le structureaza. Secole de-a randul realizarea proiectului pe care il asumau diversele comunitati a dus la conflicte deschise intre acestea si la convulsii in interiorul lor. Intr-un anume sens, propriul modernitatii democratice este acela de-a se desprinde de logica extensiva a lumii care a precedat-o, pentru a-si realiza proiectul in intensie: crearea societatii moderne si a institutiilor acesteia. Realizarea ambelor nu a stat atat sub semnul unui progres liniar, cat mai curind sub cel al unor tensiuni istorice care (impreuna cu decalajele de la o zona la alta) raman inscrise in arhitectura edificiului statal contemporan.

Momentele edificarii acestuia sunt configurarea statului pe criterii nationale, egalitatea sociala ca norma a acestuia si pacea bazata pe prosperitate ca fundament al relatiilor dintre state. Ceea ce e semnificativ este faptul ca toate trei au esuat (cu nazismul, comunismul si naiva globalizare a “noii ordini mondiale” de la inceputul anilor ’90) in proiectia lor maximala, dar s-au realizat la nivelul unui numitor comun mai modest, insa realationabil cu libertatile individuale. Stabilizate pe soclul acestora, ele au devenit valorile comune ale lumii (si ale identitatii) noastre. Politica zilei de azi le presupune si le recunoaste ca pe un dat pe care l-a mostenit si la constituirea caruia nu a jucat un rol semnificativ. Dar, atunci, care e rolul ei? Pretutindeni in lume politica pare a se restrange astazi la domeniul administratiei, intr-atat incat sfarseste prin a se confunda cu o suma (variabila) de strategii macroeconomice; iar pe langa acestea – ca peste tot in economie – nu mai e decat publicitatea.

Din nefericire (si in ciuda inflatiei noilor tehnologii), starea economiei din ultimele trei decenii e mai curand ingrijoratoare: cresterea constanta a costului carburantilor si degradarea mediului natural nu au drept corelat decat imbatranirea populatiei si majorarea (proportionala cu gradul de civilizatie) a costurilor sociale. In acest context nu e greu de prevazut ce anume inseamna administratia: disciplina bugetara, descentralizare (adica trecerea unei parti din costurile sociale in seama unor grupuri din ce in ce mai localizate), eficientizare (ceea ce presupune cel mai adesea disponibilizari), etc.

un fel de teatru primitiv sâmbătă, mai 30, 2009

La Centrul Cultural Iudaic din Londra intr-o camera cu pianina am vazut expozitia Gitl-lei Wallerstein Braun a caror parinti au fost supravietuitori ai Holocaustului.
Gitl Wallerstein-Braun creeaza sculpturi, le fotografiaza si apoi le distruge, lasand ca imaginea unei memorii sa devina memoria unei imagini.
Arta ivita din acest process ( sensul devenirii si distrugerii e integrala celebralului cu semnificatii adanci) loveste intr-o perfectie formala.
Compozitia, culoarea, tonul, lumina, delimitarile sunt riguroase, précis definite.
Braun e o minimalista.
Lucrand in serii, ea se focalizeaza pe un grup de motive relationate, desenand individualitatea si fragilitatea fiecaruia, producand repetitii, transformari, variatii pe o tema.
Tehnic sunt realizate neobisnuit-sculpturi abstracte din textile, portrete inspirate din papusile de teatru Sicilian din sec XIX, carti vechi si manuscrise cu o creativitate sofisticata.
Unele sculpturi te duc cu dinamica gandurilor la operele lui Lousie Bourgeois, Tracey Emim, Eva Hesse si Caravaggio.

transfigurarea cadaverică hegeliană joi, mai 28, 2009

Hegel doreşte metamorfozarea tensionată a viermelui banalităţii tăvălit în praful singularităţii într-o înaripată cu inima spre cer, dezrădăcinarea spiritului din sărăcăciosul terestrial pentru o încelesterire luminoasă.

Daca cunoasterea activa este mijlocul nostru de apropierea Absolutului atunci ea incorseteaza anumite transfigurari si in noi, iar daca cunoasterea pasiva este contextul catre esenta absoluta ne desparte de ceea ce este in sinele adevarului, ambele apropieri dorite sfarsindu-se de fapt in departari(de adevarul pur).

Drumul indoielii presupune orientarea constienta a spiritului in neadevarul cunoasterii fenomenale presupunand o examinare a totului(incepand de la reprezentari, ganduri proprii sau straine, opinii naturale care pot fi prejucati, neadearuri) prin sine.

„Scopul pentru sine este universalul mort, dupa cum tendinta este simplul impuls caruia ii lipseste inca realitatea lui; iar rezultatul nud este cadavrul pe care tendinta l-a lasat in urma ei…Diversitatea este granita lucrului .Diversitatea este acolo unde lucrul inceteaza, adica este ceea ce aceasta nu este.”Hegel

Clapele învăţării tărăgănate miercuri, mai 27, 2009

Concertul în Sol de Ravel sub interpretarea dirijorului Bernstein îl dedic celor îmbolnăviţi în sesiune de tergiversare.

open the gate, I’m not Stefan cel Mare marţi, mai 26, 2009

jukebox with records of relationships have thrown

feelings dusk hooked from excrescent calls

stin bushes with inflammated glasses

controversal transcendental tragedy

strengthened with the marigold partially faded

obscure and clearly is hiding as shrubs

sheep malcontented beyond the bush

flames out of the water

fighting wonders leaves game in fall

amphitheatre is full of the speaker

but the audience is absent

broken by the thunder of the table

lean out the grades where voices

transgress the broadest rules

conclude with words written across the pen

Existenţa autosuficientă aprinzând tufării luni, mai 25, 2009

Acolo, printr-un repetat contact cu obiectul de studiu, se ajunge în cele din urmă ca în suflet să se aprindă o flacără care, odată aprinsă, arde prin ea însăşi fără să-şi consume suportul. Aceasta este o imagine recurenta în multe traditii religioase. În traditia crestina este faimoasa imaginea rugului aprins, care exprima tocmai faptul ca exista un tip de combustie ce nu-si consuma suportul, si care corespunde în plan abstract faimoasei definitii circulare a divinitatii — “Eu sunt cel care sunt”. Prin urmare, din acest motiv pretinde Platon ca teoriile lui nu pot fi criticate, iar meditatia sa despre adevarurile ultime nu a fost si nu poate fi cuprinsa în scris: deoarece el sustine ca orice teorie trebuie sa fie înteleasa nu asa cum ar fi scrisa, de si pe dinafara, ci dinauntru, ca un soi de rugaciune. Oricât de straniu ar suna pentru teoriile, sa zicem, stiintifice, Platon pretinde o atât de apriga familiarizare cu ele, încât, pâna la urma, aceasta aprinde în suflet o flacara care arde prin si din ea însasi: numai atunci, spune el, putem critica teoria respectiva, deoarece de abia atunci am înteles-o cu adevarat – când am facut-o sa arda în sufletul nostru cu o flacara nestinsa